Bune rânduieli

Astăzi la ora 12 va avea loc înmormântarea ta. 

Preotul mă binecuvântează și pleacă grăbit să se ocupe de cele trebuincioase unei înmormântări făcute după rânduieli.

Primesc vestea senină. Sunt liniștită. Singura mea grijă este să mă încadrez în timp, să nu întârzii, dar mă liniștesc repede, este ora 10, am timp să mă pregătesc.

Dar cum să mă pregătesc? Ce trebuie să fac? Întrebările încep să curgă fluide prin minte, dar nu le simt fierbinți, doar liniștit-tumultoase. De ce nu așteaptă să mor mai întâi, de când s-au schimbat rânduielile? Eu nu am participat niciodată la o înmormântare unde decedatul nu era mort, dar asta nu înseamnă mare lucru, în ultima vreme am participat la funerariile unor persoane în vârstă.

Așa se procedează cu tinerii cărora le-a sosit sorocul? Care trebuie să moară de moarte bună, nu de moarte violentă? Încerc să îmi imaginez pas cu pas toată ceremonia. Pentru că sunt organizată, îmi place să mă pregătesc mental pentru întâlnirile mai importante, să vizualizez, să anticipez dialogurile.

Așadar, astăzi la ora 12 voi participa la înmormântarea mea. Intuiesc faptul că se așteaptă de la mine o participare pasivă. Deci, voi sta întinsă în sicriu, cu mâinile pe piept și voi asculta slujba. Știu că voi fi foarte atentă, orice ar fi, este o mare șansă să poți asculta prohodul propriei îngropăciuni. Voi aștepta cu înfrigurare predica. Pentru că preotul mă cunoaște bine, îndrăznesc să sper că va fi una personalizată și personală. Nimic mai neplăcut decât predicile la care simți că preotul nu a cunoscut deloc persoana decedată. Lipsește credibilitatea, o parte din greutatea cuvintelor dispare.

După aceea mă vor îngropa. 

Ajunsă în acest punct cu gândurile, simt primele zvâcniri de împotrivire. Locul va fi foarte strâmt, probabil cu foarte puțin aer. Sunt foarte sensibilă la lipsa de aer, mi se face rău dacă e încărcat. Pe de altă parte, zăcând deja, nu am cum să cad din picioare, deci nu prea contează dacă mi se face rău. Pe de altă parte, scopul este să mor cât mai repede. Dacă s-ar putea fără chinuri aș fi mult mai bucuroasă. Cu siguranță că nu ma voi putea mișca, dar cu aceeași certitudine pot spune ca voi amorți. În cel mai bun caz mă voi putea întoarce de pe spate, pe burtă. Este totuși ceva. Îmi va fi cu siguranță sete, iar aerul prost mă va ameți. Simt însă că nu e ușor să mori. Am 35 de ani și am toate semnele vitale. Inima îmi bate nebunește, ar fi bine să fac câteva exerciții de respirație să îi incetinesc bătăile, altfel îmi va fi mai greu. Simt sângele cum curge prin vene și îmi încălzește mâinile, obrajii, tâmplele îmi zvâcnesc. 

Am primul impuls de revoltă. De ce nu așteaptă să mor, ca să mă îngroape? Până acum așa se proceda.  Mă duc să vorbesc cu soțul meu, pe care îl simt că se mișcă febril dar foarte ușor prin casă. Oare cum a primit vestea? Suntem foarte apropiați, obișnuim să discutăm tot ce apare nou în viețile noaste, simt că ar trebui discutat și acest aspect. Îmi răspunde șoptit dar oarecum grăbit și nicidecum satisfăcător.

– Draga mea, nu iți face nici o grijă. Totul va fi foarte bine.

Părinții mei au aceeași atitudine. Înțeleg. Sunt deja în priveghi. Sunt multe lucruri care trebuie organizate, trebuie anunțati familia si apropiații, trebuie rânduiți colacii, prosoapele si lumânările. Mă ignoră complet. Singura diferență este că nu zac în sicriu, ci bântui prin casă. Îmi spun cu delicatețe că se ocupă ei de tot, eu trebuie doar să mă pregătesc. 

– Dar copiii? Cum rămâne cu copiii?

– Totul este aranjat. Sunt la grădiniță.

Ca în fiecare zi, eu i-am dus în această dimineață. Până la ora 16 când vor fi luați de la grădiniță, totul se va fi sfârșit. Bine că am mâncare gătită pentru ei în frigider și pentru mâine, mă gândesc oarecum ușurată. Cu siguranță, după înmormântare vor fi cu toții obosiți și nu va mai sta nimeni să gătească. Unde e mama? A murit.

Dar eu nu am murit încă. Oare nu mă pot scula din sicriu, să le spun tuturor că mă simt foarte vie, că aș dori mult să așteptăm cu înmormântarea până cand mor, indiferent dacă acest lucru va fi zilele următoare, după cum mi s-a spus, sau anii următori, după cum aș fi tentată să cred? Aș mai câștiga puțin timp cu copiii. Aș repeta cu ei lecția la pian. Cu siguranță că nu se va mai ocupa nimeni să repete cu ei la pian dupa înmormântare. Le-aș citi, poate că am reuși chiar să terminăm „Prinț și cerșetor”, începută împreună acum o săptămână. Soțul meu trece pe langă mine și îmi șoptește în treacăt, cu mult calm:

– Draga mea, nu iți strică înmormântarea.

Nu îmi rămâne decât să mă pregătesc. Dar cum? Oare cum voi părăsi casa părinților mei, casa copilăriei mele, în coșciug? Nu cred, deoarece părinții mei locuiesc la bloc, la etajul trei și ar fi destul de complicat și lipsit de sens să mă pun în sicriu din casă. Probabil că mă voi așeza în sicriu în fața blocului. Mă vor pune cu destulă ușurință în mașina mortuară, alături de multe coroane de brad cu garoafe. Sper că vor avea flori naturale, nu din plastic. Dar de ce? Nu mai contează nici ce flori primesc, nici ce scrie pe panglici. Un ultim omagiu? Cu tristețe și dragoste? Știu doar că aceste coroane vor apăsa și mai greu peste sicriu, îmi vor împuțina și mai mult aerul. Dacă aș putea muri repede, fără să mari chinuri, aș fi mult mai liniștită, chiar bucuroasă.

Așadar, mi s-a cerut să mă pregătesc. Fac un ultim duș, lung și fierbinte. Ies din baie infășurată în prosop, cu pielea dogorind, eman căldură, viață. Oare de ce m-au anunțat că trebuie să mor? Încerc să mă concentrez la ce am de făcut. În definitiv, nu vreau să îmi pun soțul într-o situație delicată, nu vreau să îl fac să se simtă prost, poate chiar să îi fie rușine cu mine, la propria-mi înmormântare. Stau în fața dulapului deconcertată. Cu ce să mă îmbrac? Cu ceva sobru: pantaloni cu dungă, camașa albă. Deja transpir de la fierbințeala dușului, încât mă gândesc la faptul că niște pantaloni din fibră artificială îmi vor fi incomozi. Voi transpira în sicriul îngropat, iar până îmi voi da duhul, voi sta în miasmele proprii. Mai bine îmi iau blugii mei comozi. Oricum, în sicriu voi fi acoperită până la piept, nu vede nimeni. Dezavantajul mare va fi aunci când voi urina, îngropată fiind. Cu siguranță că se va întampla asta, cel puțin o dată. Pe urmă, tot mai puțin și tot mai rar, pe masură ce îmi va fi sete și nu voi avea nimic de băut. Blugii se vor usca greu pe mine și vor mirosi urât. Cel puțin nu cred că va fi cazul să fac și treaba mare pe mine. Dacă nu mănânc nimic înainte de înmormântare, poate scap măcar de grija asta.

Oare cum va fi dupa înmormântare? Cred că voi putea auzi de sub pământ ceea ce se petrece deasupra. Vor vorbi cu mine? Presupun că nu. Pentru ei voi fi moară și îngropată, nu cred că vor da atenție detaliului că nu sunt încă moartă de facto. E doar o chestiune de timp. Probabil că se vor consola reciproc, ca și când nu i-aș putea auzi. E mai firesc asa. Ce ar mai avea să îmi spună? Ce aș mai putea să le spun?

Mi-ar face plăcere ca, odată ajunsă ceremonia în punctul în care defunctul își cere iertare de la apropiați și își ia adio de la ei, să îmi permită chiar mie să fac lucrul acesta. Cred ca aș ști cel mai bine ce să spun fiecăruia dintre cei prezenți, pentru ce greșeli să îi rog să mă ierte, cum să îmi iau rămas bun de la fiecare. Cred totuși că nu se dorește acest lucru, din cauza dramatismului pe care l-ar presupune. Se dorește o ceremonie liniștită, decentă, fără dramatisme. Ar trebui să fiu în stare să le ofer acest lucru.

M-am hotărât. Îmi voi lua blugii cei comozi de firmă, care îmi stau atât de bine și o bluziță gri de mătase. E festivă, potrivită și foarte plăcută la atingere. Cred că asta mă va ajuta în mormânt.

În timp ce mă îmbrac mă gândesc la firescul situației. Mult mai neobișnuit decât ce mi se intamplă mie, este ce a pățit Franz Kafka atunci când într-o dimineață s-a trezit gândac. Nici în locul lui Edgar Allan Poe nu aș vrea să fiu, el s-a trezit îngropat de viu, fiind suferind de epilepsie. Toată viața și-a luat măsuri de precauție ca să nu se întâmple lucrul de care se temea cel mai mult: fiind în criză, să fie considerat mort și îngropat. Și-a montat chiar și clopoței în sicriu, pentru cazul puțin verosimil în care s-ar trezi în mormânt. Dar iată că se trezește într-un loc strâmt și întunecat, mirosind a pământ reavăn, iar degetele lui febrile nu găsesc cordonul de care este legat clopoțelul salvator. Eu nu voi trăi niciodată panica și teama lui. La mine lucrurile sunt foarte clare. Cu cât sunt mai liniștită, cu atât o să mor mai repede și mai ușor. Nu voi fi scutită de unele neplăceri. Voi vrea cu siguranță să mă ridic și să alerg, atunci când mă voi simți amorțită, îmi va fi foame și sete, dar cum să mor dacă continui să fac activități menite să îmi prelungească viața?

Mă întreb dacă va veni cineva a doua zi la mormânt. Nu mi-e teamă de prima noapte singură în sicriu. Cred ca va fi cea mai ușoară. Oricum va fi întuneric, deci nu voi știi dacă e zi sau noapte. Oare va veni soțul meu a doua zi, să împrospăteze apa florilor și să aprindă o lumânare? Probabil că nu va avea timp,  va fi ocupat cu copiii. E mai bine așa. Ce aș putea să îi spun? Că încă nu am murit? Nu cred că l-ar ajuta să știe acest lucru. Nici părinții mei nu cred că ar fi foarte fericiți să poarte o discuție în prima zi după înmormântare cu mine. Să întreb de copii? Ar fi dureros pentru toată lumea. Știu că întreaga familie va face tot ceea ce îi va sta în putință să mă înlocuiască, să aibă grijă de copii. Întreaga clasa l-a privegheat în prima noapte în cimitir pe colegul care s-a sinucis din dragoste. Mihail Drumeș povestește în cartea sa “Elevul Dima dintr-a șaptea” despre teama lui de întuneric și de singurătate. Eu cred ca o să mă descurc. Trebuie.

Simt febrilitatea din jurul meu. Pregătirile se apropie de sfârșit. Am reușit să mă îmbrac, sunt linișită, chiar dacă nu împăcată. Poate tot mai sper să pot lua cuvantul la înmormântarea mea și, poate, să mă întorc acasă. Am încă atâta viață în mine! Atâta dragoste! Dar știu că nu se va întâmplă acest lucru. Încerc să mă comport cu cei din jur ca și cum aș fi murit deja, văd că asta îi destinde, îi ajută să finalizeze pregătirile.

Sună cineva la interfon. Este preotul. Îl aud cum urcă fiecare etaj. Nu se grăbește, dar îi aud respirația. Intră, dă mâna cu toți, prezintă condoleanțe familiei.

– Gata?, se îndreaptă spre mine?

Îmi citește pe față întrebările, nehotărârea. Mă liniștește cu un zâmbet și cu o strângere de mână.

Pornim.