Acum 166 de ani tot despre câini vagabonzi vorbeam
… se aud tot mai mulți câini…. Deja sunt înconjurat de haite întregi, înaintează tiptil, șovăie, devin mai îndrăzneți, se năpustesc asupra mea, larma devine aproape insuportabilă. …Căci tot mai înverșunat se năpustesc câinii – odată cu numărul lor le sporește și curajul – asupra mea; respinși, dau drumul la o întrecere de coruri asurzitoare și își reiau, în număr mai mare, atacul. … Numărul de câini din jurul meu devine tot mai mare, larma tot mai turbată; dinspre străzile și piețele îndepărtate răspund soții lor patrupezi, vin încoace – încă un sfert de ceas și câinii întregii mahalale vor fi alături de ei…
Se petrecea în Bucureștii anului 1857, dar scena este mai actuală ca niciodată.
Citatul este din cartea București și Stambul scrisă de Richard Kunisch, ale cărui însemnări de călătorie au servit drept inspirație Luceafărului eminescian. Kunisch a fost secretar de legație pe lângă baronul von Richthofen și a trăit un an în București, timp în care a cunoscut saloanele, șatrele, divanul, mănăstirile și a adunat basme valahe.
În mai 1866 intra în țară pe la Drobeta Turnu-Severin, sub nume fals, viitorul Rege Carol I. Drumul până la București i-a arătat amploarea sărăciei noii lui țări, iar dialogul purtat cu generalul Golescu: Ce este această casă? Acesta este palatul. Dar unde e palatul? a rămas memorabil. Din însemnările regelui reținem uimirea lui la vederea câinilor fără stăpân și a porcilor care se tăvăleau în băltoaca din fața palatului, imagini care au făcut parte din primele realități românești cu care s-a confruntat domnitorul.
Gazetarii din opoziție transmit că în vara lui 1889, „în lunile din urmă 144 de persoane au fost mușcate de câini turbați”, știre preluată de la Institutele antirabice. … În 1890, Timpul publica pentru domnul Pake-Protopopescu: „Ni se atrage atenția asupra faptului că cei insărcinați cu prinderea câinilor nu-și fac deloc datoria, așa că se întâmplă ca oamenii să fie mușcați chiar și pe Piața Teatrului. Rugăm pe d. Primar să dea ordin ca să se ia cuvenitele măsuri”. Nimeni nu protestează când Consiliul de Igienă își asumă, pe langă misiunea de ridicare a cadavrelor de animale moarte, și pe aceea de “prindere a câinilor vagabonzi” care se face cu căruța. Pregătirile sunt ca pentru un mic război: spre sfârșitul secolului s-au dat uniforme oamenilor de serviciu și s-au înmulțit căruțele „speciale și moderne”, postate în diverse puncte aleatorii sau permanente, între acestea din urmă barierele „pe unde intră mai ales carele țărănești și aduc cu ele câinii de prin satele vecine care rămân vagabonzi în Capitală”.
Citatul este preluat din cartea Ioanei Pârvulescu În intimitatea secolului 19.
Avem, ca națiune, o tradiție îndelungată și tristă în ceea ce privește cultura câinilor fără stăpân și a haitelor care atacă oameni în plin oraș, pe câmp sau la munte.
În urma cu ceva vreme am ascultat la Radio România Cultural un interviu cu un specialist, salvamontist, dacă îmi aduc bine aminte, care vorbea despre cinci cele mai periculoase animale cu care ne putem întâlni la munte, în drumeții. Ursul, urmat de lup și de șarpele veninos. Mai periculoasă decât cei trei este însă ursoaica cu pui, care este întrecută de mistreț care, la rândul lui, este surclasat de … câine. Da, câinii de stână sau de la capul satului, adunați în haită, care te lasă să te apropii, se furișează și atacă prin înconjurare, sunt considerați cele mai periculoase animale pe care le poți întâlni în drumeții.
Am locuit nouă ani într-un sat din Mărginimea Sibiului și obișnuiam să alerg pe drumul de pe marginea câmpului. După un timp alergam deja cu teama de a auzi scâncete de pui abandonați. Azi un câine lovit de mașină, peste două luni trei puiuți abandonați, apoi șase aruncați într-o găleată de vopsea. Când am obosit să îi iau acasă, să îi duc la veterinar sau să îi hrănesc cu biberonul, după caz, și să mă ocup de adoptarea lor, am renunțat să alerg în martie-aprilie și noiembrie-decembrie, perioada în care oamenii cu suflet mare aruncă în câmp puii nedoriți. Înspre sat nu puteam alerga deoarece prima casă adăpostea un rottweiler care ieșea pe sub gard, se înhăita cu o femelă ciobănesc german si, împreună, atacau tot ce prindeau: bicicliști solitari sau în grup, femei cu căruciorul (pe mine). Erau cunoscuți de toată lumea: copiii din sat care mergeau singuri la școală aveau mereu pâine la ei, femeile treceau cu o sapă sau cu o bâtă asupra lor. Lângă un stâlp electric erau adunați mulți bolovani de rezervă. Cine folosea din ei, avea grijă să pună alții la loc. Stăpânul câinelui promitea să astupe găurile din gard, primăria ridica din umeri.
Pe Valea Hartibaciului era o stână vestită în tot ținutul pentru câinii nebuni, după cum spuneau localnicii. Mergeți liniștiti, oile pasc departe, peste două dealuri. Și așa a pornit soțul meu în tură de biciclete alături de doi copii mici. Ziua în amiaza mare, pe drum public, între două sate populate, nu pe coclauri. Dar ce să vezi, turma păștea pe alt deal și au fost atacați fruibund de câini. Au făcut cerc și scut din biciclete și au rezistat preț de un sfert de oră, dar băieții au început să dea semne de frică, iar câinii au simțit. Au fost salvați, la limită, de cioban.
Atleta de performanță Daniela Cîrlan, care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Atena și Rio, a fost mușcată în 2014 de câini în timp ce își făcea antrenamentul în Parcul Sub Arini din Sibiu. A fost salvată de doi tineri, dar s-a ales cu o rana adâncă ce a necesitat îngrijiri medicale. Din cauza mușcăturilor a întrerupt antrenamentele un sezon și nu a putut participa la competiții internaționale, precum Balcaniada. Ea a ținut să avertizeze autoritățile asupra pericolului pe care îl reprezintă câinii vagabonzi pentru copiii din parc.
Cred că nu există persoană în România care să nu aibă experiențe legate de câinii vagabonzi, fie din perspectiva pericolului și a agresivității, fie din cea a salvării lor și acesta este, în sine, un lucru grav.
Din mersul mașinii am numărat zilele trecute, pe drumul Voineasa – Sibiu peste o sută de câini vagabonzi, în localități sau pe marginea drumului. Ca să fiu sinceră, la o sută m-am oprit și m-am îngrozit. Nu există multe moduri de a spune pe șleau: nu ar trebui să existe niciun câine fără stăpân. Îi iubesc, am adoptat doi câini, unul de la Animal Life, altul de pe marginea drumului, dar nu doresc să pună viața mea sau a copiilor mei în pericol. În România câinii vagabonzi sunt o problema națională latentă, veche de secole. Nu singura și, cu siguranță, nici cea mai stringentă. Care nu se poate rezolva decât cu o strategie de țară. Dar nu avem strategii naționale în educație sau în sănătate, așa că, până la o strategie națională pentru a rezolva definitiv problema câinilor vagabonzi, voi număra în continuare, cu obidă și cu teamă, câinii de pe domeniul public.
