Povesti ascunse printre noi

Omul de Fier cu armura fisurată

Foto arhiva personala

3,6 km înot, 180 de km pe bicicletă și la sfârșit un maraton. Continuu, fără pauză. Dacă te încadrezi în timpii oficiali și, mai ales, dacă supraviețuiești, ești Ironman. Felicitări!

Dar ce faci atunci când ești deja de șase ori Ironman și simți că începi să te blazezi?

Ei bine, atunci poți înota 7,2 km, apoi pedala 360 km, iar la sfârșit nu îți mai rămâne decât să alergi 84.4 km, adică două maratoane, un fleac. Continuu, fără pauză. Încă trăiești? Dacă mă uit cu atenție la tine am unele îndoieli, dar te-ai încadrat în timp, bravo! Acum ești dublu Ironman.

A, și dacă faci treaba asta încă o dată, ca să te convingi că prima dată nu a fost doar o întâmplare fericită, atunci ești de două ori dublu Ironman. Aici nu te mai pot felicita, întreb doar stupid, ca în bancurile cu milițieni: și la ce ți-a folosit?

Și atunci, Omul de Fier, îmi spune o poveste. Nu despre cea mai grea competiție din lume, nu despre triatlonul de anduranță. Despre decență. Despre copii ce suferă de cancer, despre copii care nu merg la școală pentru că nu au ghiozdane.

Foto arhiva personala

István Szokolszky – Campion Național la Duatlon în 2017 și 2018 (categorie de vârstă)

Foto arhiva personala

Polonez după nume, maghiar de etnie, român în acte, de credință alergător de anduranță. Și ciclist. Înotător. 23 de ani de arte marțiale. Eu vreau să fiu decent în mai multe sporturi, să fiu poli-calificat, să pot face oricând un ultramaraton, un triatlon sau un Ironman.

Mă uit la el cu ochii bulbucați. Serios??? Și eu vreau! Dacă se poate, azi! Dar István nu are niciun licăr de ironie în ochi. E numai fibră, are un calm care mă scoate din sărite. Și eu alerg de doi ani câte 10 km la un antrenament, unul ca István ar considera probabil că mă târâi. Și nu ar fi prea departe de adevăr. Dar Szokolszky zâmbește cu mult zen și îmi explică cu răbdare.

Uite, fac o asociere. Când mergi la școală, întâi înveți alfabetul, apoi formezi propoziții, pe urmă scrii un eseu sau o compunere. Apoi compui o poezie – ai ajuns la măiestrie, ai înțeles? Și în sport există măiestrie. În alergare, alergi 10 km, apoi un semimaraton, apoi un maraton, poate un ultramaraton. Ai ajuns să scrii propria poezie! Eu aici am vrut să ajung. Să le pot face decent.

24 de ore pentru un zâmbet.” 180 km alergare non-stop pe o bandă!

Foto arhiva personala

De șapte ani se folosește de notorietatea obținută în competițiile sportive, pentru a susține cauze umanitare. El nu doar donează, ci dăruiește. Care este diferența? A dărui înseamnă pentru István a oferi din timpul și energia sa. De fapt, este vorba despre mai multe zile dăruite, ținând cont de pregătirea evenimentului și de recuperarea fizică de la sfârșit.

 

Donez o zi din viața mea pentru copii care luptă cu cancerul. În ziua aceea nu fac altceva, decât să alerg 24 de ore pe bandă și să încerc să adun cât mai multe donații. Este vorba despre responsabilitate socială și despre constanță. István aleargă de un sfert de veac.

Din 2015 István și echipa asociației sale sportive XTerra aleargă în fiecare an în decembrie, 24 de ore pe o bandă rulantă, spre folosul secției de oncologie pediatrică a Spitalului Clinic Municipal ”Dr. Gavril Curteanu” din Oradea. A mers acolo unde e nevoia mai mare, unde suferința e mai grea. După prima vizită la spital, Omul de Fier a ieșit plângând din secție. Ei sunt adevărații eroi! Din donații au cumpărat aparatură și consumabile, precum infuzomate, care sunt aparate scumpe prin care se administrează foarte lent copiilor dozele de citostatice. O facem, fiindcă putem. Ce bine sună această afirmație rostită de un sportiv, după ce a devenit notorie și abuzivă în zona politicului!

La mall, în Oradea

Foto arhiva personala

 

Zona de restaurante a mall-ului din Oradea în preajma Sărbătorilor e plină globuri și luminițe. Cine urcă cu scara rulantă la fast-food-uri, se izbește de cinci benzi de alergare și de două biciclete. István, precum un hamster în rotița lui, aleargă fără oprire și îndeamnă oamenii prin gesturi și zâmbete, să i se alăture. Unii o fac din curiozitate, alții ca distracție. István le studiază cu atenție mimica, reacțiile. Trebuie să își ocupe mintea cu ceva! Deja poate anticipa cine este cu adevărat interesat de ceea ce fac ei acolo, cine va dona, cine va întoarce spatele și se va îndrepta liniștit spre burger-ul și cartofii prăjiți pentru care a venit. Alergarea se desfășoară, desigur, și pe timpul nopții, atunci când mall-ul este închis. Au fost oameni care l-au văzut alergând seara și s-au întors dimineață, să vadă dacă mai trăiește, dacă mai aleargă. Nu întâmplător a ales să alerge 24 de ore în zona fast-food-urilor dintr-un mall, în perioada Sărbătorilor. Vrea să transmită un semnal puternic. Totuși, István ține să vorbească despre egoism. Eu îmi cunosc valoarea ca sportiv și, atunci când alerg 180 de kilometri pe bandă, știu că din punct de vedere sportiv acela nu este un rezultat senzațional la nivel național sau internațional. Totuși, oamenii apreciază efortul pe care îl fac. E o parte mare de orgoliu, de a arăta că poți să duci așa ceva, fizic, mental, te auto-satisfaci. Nu este tot timpul o plăcere dar, dacă am stabilit că alerg 24 de ore, chiar dacă nu sunt într-o pasă bună mental și fizic, nu mai e cale de întoarcere. E un angajament de a ajuta. Poate nu e bine că am început chiar cu asta, dar am dorit să specific treaba asta, să fie foarte clară. Pe de altă parte, faci un bine, e adevărat, noi avem continuitate, dar nu putem neglija doza de orgoliu personal. Înțeleg ce spune Istvan, dar nu pot fi de acord cu el.

500 de kilometri, 25 de ore de pedalat și o farfurie de ciorbă.

 

E ziua mea de naștere. Nu fac petrecere pentru că e pandemie. Dar de un cadou tot mă bucur. O carte, o rochiță, un desen din partea copiilor. Doar azi e despre mine. E firesc să primesc!

E ziua de naștere a lui István. Nu face petrecere. Nu cred că din cauza pandemiei. Dar se bucură de un cadou. Pentru el e firesc să dăruiască. Și s-a gândit nu doar să ceară oamenilor să facă o donație în contul zilei lui de naștere, ci să ofere ceva în schimb.

Foto arhiva personala

Întrucât crede în necesitatea educației, Istvan a ales să pedaleze 500 de kilometri de ziua lui, pentru a susține proiectul “VREAU SĂ MERG LA ȘCOALĂ!”, campania prin care Asociația ”TOTUL ESTE POSIBIL” ajută copii din familii vulnerabile să ia startul într-un nou an școlar, oferind ghiozdane echipate pentru școală. 500 de kilometri, pentru 500 de ghiozdane.

Pentru a cheltui cât mai puțin, nu a lucrat împreună cu o echipă de suport, a făcut singur strategia și managementul cursei, a făcut postări de pe drum, îndemnând oamenii să doneze, pe măsură ce el pedala prin caniculă. A ajuns la Beliș seara la 22.30 și a căutat ceva de mâncare. Fiind pandemie, toate terasele erau închise. Într-un restaurant avea loc o nuntă în spatele ușilor închise. Flămând și însetat, a cerut o farfurie de ciorbă caldă. Știi, îmi lipsea mâncarea caldă, nu prea poți lua o ciorbă cu tine, pe bicicletă. Le-am spus, măi, fraților, vin de departe și plec mai departe, dați-mi o farfurie de ceva, o ciorbă, orice, contra cost. Nu mi-au dat, pentru că oficial restaurantul era închis. Eram la kilometrul 370 și mirosea în jurul meu a mâncare gătită, mi s-a adunat stomacul! Le-am urat mirilor de bine! A trebuit să mai pedalez încă 45 de kilometri până la Huedin ca să îmi cumpăr un sandwich și un iaurt din benzinărie.

Când a ajuns acasă, în Oradea, iar afișajul kilometrajului arăta 473 de kilometri, în loc de 500, a cedat psihic. Știa sigur că a pedalat 500 de kilometri, dar undeva, pe parcurs, ceasul s-a oprit pentru scurt timp. Unde naiba să mă duc să dau ture încă 17 kilometri? Mental eram deja acasă, nu mai aveam putere. Atunci a pornit fără țintă, cu vânt din față, făcând calcule, să atingă cei 500 de kilometri promiși. Cu 5.800 de metri diferență de nivel pozitivă.

Foto arhiva personala

Ultra Fitness

Atunci când nu aleargă pe munte, Szololszky este coach la Asociația Ultra Fitness unde antrenează în Oradea sau la distanță, sportivi de toate nivelurile pentru alergare montană sau triatlon, organizează tabere de alergare și tabere de aventură pentru copii. István promovează un stil de viață echilibrat, sprijină mișcarea în aer liber și o alimentație sănătoasă. De aceea asociația sa încurajează sportul și mișcarea în rândul copiilor și pune accent pe activități sportiv-educaționale.

Foto arhiva personala

O nuntă, un majorat și alte probleme existențiale

Sintagma: la vară trebuie să merg la două nunți și la un botez și nu știu dacă mai am bani de concediu, are de câțiva ani o extensie: copilul nostru este invitat anul acesta la șapte petreceri de majorat, apoi ne vine nouă rândul să îi serbăm majoratul. Petrecerile sunt tot mai elaborate și mai costisitoare și merg de la o simplă masă la restaurant – proprietarii restaurantelor știu deja: meniul de majorat este cel de botez – și până la: închiriem o cabană de vineri până duminică cu catering, mâncare, băutură, candy-bar. La fete e și mai complicat: toalete, unghii, gene și machiaj profesional. Și aici vorbim despre copiii ai căror părinți fac parte din clasa de mijloc. Nu am adus în discuție majoratele de genul cinci zile cu prietenii la Paris, Milano sau Viena. Nota de plată se ridică de regulă la două-trei mii de euro, în cazul fericit, iar presiunea socială asupra părinților, dar și asupra tinerilor, este uriașă. Au apus vremurile în care serbam majoratul acasă cu șapte prieteni, mâncam un platou de sandwich-uri și un tort făcut de mama și primeam cadou o carte și un CD.

Nesupusul – Cel mai tânăr ultramaratonist al României

Foto arhiva personala

Un adolescent brunet, înalt și subțire, cu o privire directă, onestă. Viorel Fleșer este elev-sergent (caporal în 2020) la Colegiul Național Militar ”Mihai Viteazul” din Alba Iulia. Nici el nu este ferit de nebunia majoratelor. Dar el a ales să nu se supună. În momentul în care s-a închis liceul din cauza pandemiei în martie 2020, și a trebuit să se întoarcă acasă, la Zlatna, Viorel a început să viseze cu pixul și carnețelul în mână. S-a inspirat de la mentorul său, István Szokolszky și de la idolul său, alergătorul de anduranță Andrei Sovereșan, cel care, în 2017, a traversat în alergare Arcul Carpaților de la Sighetu Marmației, până la Orșova, 1.300 de kilometri, în 23 de zile și 23 de ore, pentru a susține proiectul Asociației 1Leu, Spitalul Copiilor. Aici găsiți povestea lui Andrei.

Totul este posibil! Să tragi cu tunul și să te topești de dragul fratelui mai mic.

L-am întrebat: de ce ai dorit să îți dăruiești majoratul, Viorel? Cum ai ales cauza? Nu se pripește, nu se aruncă, își ia timp preț de o respirație și apoi răspunde pe îndelete.

Am vrut să fie aproape de casă și să fie pentru copii. M-am întrebat ce poate să mă motiveze, astfel încât, dacă în ziua a treia simt că nu mai pot și mă gândesc, gata, renunț, să fie un motiv care să nu mă lase să abandonez. M-am întrebat ce m-ar ambiționa să continui. Fratele meu mai mic a fost o mare surpriză în familia noastră. Din start m-am gândit cum ar fi fost ca Luca să se nască cu o problemă. Orice fel de problemă. Am ales să alerg pentru copii cu probleme speciale, ca să fiu sigur că nu mai este cale de întoarcere. Dacă am zis că alerg, alerg.

Foto arhiva personala

Sub îndrumarea doamnei Eliza Nițescu, fondatoarea Asociației ”TOTUL ESTE POSIBIL”, István și Viorel au contribuit prin alergarea lor la achiziţionarea de echipament pentru camera de terapie senzorială a Centrului Maria Beatrice din Alba Iulia, unde sunt trataţi copii cu afecţiuni neuromotorii, cei mai mici având doar câteva luni.

În timp ce povestește, i se aciuiază în brațe o vijelie de 4 ani, care mai mult nu răspunde la numele de Luca. Și atunci, tânărul cool din social media, sergentul care a tras cu tunul, cel mai tânăr ultramaratonist din România se topește într-o clipă. Tot ce rămâne este fratele mai mare, la cheremul micului răsfățat. Glasul poartă în el toată duioșia pentru Luca, pe care l-a primit ca pe un cadou nesperat și neprețuit în viața lui de licean.

Eliza Nițescu: Viorel, tu ai 18 ani?

Viorel Fleșer: Nu, dar îți promit că până la cursă împlinesc.

Foto arhiva personala

Maraton4Ultra 2020– Un altfel de majorat

2 alergători, 4 zile, 316 kilometri alergați în Munții Apuseni, 11.200 metri diferență de nivel.

Vă spun clar, în acele 4 zile nu mi-aș fi dorit să fiu mama lui Viorel.

Foto arhiva personala

4 ultramaratoane montane în 4 zile de poveste

Viorel alergase până atunci doar curse scurte, nu avea nicio experiență cu un maraton și el visa să alerge un ultramaraton pe zi, în patru zile consecutive. Visul avea puține șanse reale de a se împlini, în schimb avea toate șansele să se transforme într-un coșmar printr-o accidentare gravă. Privirile tuturor s-au îndreptat spre István, antrenorul lui Viorel. Au avut trei luni la dispoziție pentru o pregătire care ar fi durat în mod obișnuit un an. Pe lângă antrenamentele alături de Viorel, István a planificat minuțios managementul cursei. Au avut o echipă de suport care asigura logistica prin trei mașini, puncte de alimentare și de hidratare.

Foto arhiva personala

Impactul psihic puternic a fost din prima zi. Trebuia să alergăm 89 de kilometri. Am plecat din Zlatna setat pe maximum 90 de kilometri. Am ajuns la kilometrul 85 și traseul nu se mai termina. Știam că cea mai grea urcare e în fața noastră. 98,3 kilometri au fost până unde ne aștepta mașina de suport. Am spus că eu mai alerg 1.800 de metri, să fie rotund. Au fost 100 de km. Prima sută, cu 4100 metri diferență de nivel.

Se pare că atât de distrus arăta Viorel după cei 100 de kilometri alergați, încât tatăl lui, care făcea parte din echipa tehnică, a vrut să întrerupă cursa și să îl ia acasă. Dar István i-a spus că e normal să arate așa, după o asemenea cursă. A doua zi a fost cea mai grea, a treia cea mai frumoasă și a patra a fost floare la ureche, cu ultimii 60 de kilometri care au rămas de alergat. Speranțele că vor termina cursa cu bine, creșteau cu fiecare zi. I-am întrebat cum ar fi gestionat o înfrângere, din punct de vedere emoțional. Noi am discutat mult pe tema asta. Aveam planul B, planul C. Viorel nu avea experiență, așa că se putea întâmpla orice. Dar Viorel a fost foarte puternic mental. Nu voia să își imagineze că nu reușește, pentru că a adunat o comunitate prea mare în jurul lui. István prevăzuse posibile accidentări sau limitări fizice. Au stabilit că vor alerga alternativ dacă nu vor rezista fizic sau, că în cazul în care unul dintre ei se accidentează, celălalt termină cursa sprijinit de alți alergători, pe distanțe mai scurte.

Foto arhiva personala

Noi am alergat cursa după date, cu calcularea nutriției, spune Istvan liniștit. Comunicarea cu suportul logistic a fost foarte importantă, el trebuia să știe în permanență câte ore de alergare, ce diferență de nivel mai au până la următoarea întâlnire cu echipa și care sunt nevoile lor de hrană și de hidratare până atunci.

Amândoi au avut momente dificile. István s-a luptat cu o durere de șold și a alergat un timp șchiopătând. Viorel a învățat valoarea unui banc prost, spus într-un moment potrivit. Într-una din seri a rămas blocat de spate la duș. Pentru amândoi este important faptul că nu s-au accidentat și că au dus cursa până la capăt. Și odată cu ea, și angajamentul pentru strângerea donațiilor. Ambii sunt mândri de această reușită chiar dacă emoțional încă nu s-au detașat de această aventură.

Vine vara 2021. Viorel coace ceva, se vede în privire.

Mă uit cu atenție la István și la Viorel. Au același zâmbet liniștit în priviri. Și înțeleg: atunci când experiența întâlnește entuziasmul, când decența și modestia aleargă umăr la umăr și scriu împreună povestea celui mai tânăr ultramaratonist al României și a și mentorului său, atunci când latura sportivă și cea socială se contopesc într-o mare cursă în sprijinul copiilor cu nevoi speciale, atunci TOTUL ESTE POSIBIL!

Foto arhiva personala

8 comentarii

  • Anda Popescu

    Impresionant ce pot face oameni speciali cu pasiuni deosebite. Felicitări sportivilor și succes povestitoarei, sa ne surprindă și să ne bucure in continuare.

  • Popa Fulga

    Decenta si modestia pe care bine le-ai portretizat in povestea ta ar trebui sa fie exemplu de urmat pentru noi toti, alaturi de perseverenta in indeplinirea unui scop nobil.
    Si perseverenta ta este de laudat!!
    Ai talent, ai putere , iti dorim succes in cursa lunga a ultra maratonului de scriitoare!

  • Teodora

    Deși am început și eu cu întrebarea stupidă „Pentru ce…?” rămân cu emoția generozității și a ambiției eroilor din poveste! Să îi țină corpul și nervii și entuziasmul, precis cauze care să le merite atenția și dăruirea, există!
    Felicitări și pentru sportivi și pentru cea ce ni-i aduce sub reflectoare!

  • Sanda Belea

    Bravo Anca, din nou ne-ai surprins cu o poveste uimitoare! Felicitări sportivilor si tie pentru talentul tău de a ne sensibiliza si a ne imbogati viața cu experiențele acestor oameni simpli , care au reușit perfomante nebănuite datorită perseverenței si calitatilor lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *