Asia

Thailanda și Laos

Same, same, but different…

Aceasta este expresia cea mai des întâlnită în cele două ţări asemănătoare ca religie, cultură şi limbă, dar atât de diferite ca regim politic şi nivel de dezvoltare – Thailanda este monarhie constituţională, cu orientare pro-occidentală iar Laos, ţară comunistă.

Regatul suveran al Siamului a fost format in 1253 iar Suhkothai a devenit prima capitală. În această perioadă a fost preluată religia budistă din Ceylon (Sri Lanka) şi tot de atunci datează alfabetul thailandez. Secolul 19 a dat Siamului cei mai de seamă regi: Rama IV Mongkut, cunoscut occidentalilor din filmul „Anna si Regele” precum si fiul acestuia, Rama V Chulalongkorn (educat de către Anna Leonowens) care, a înfăptuit o serie de reforme, a abolit sclavia şi a deschis ţara comerţului cu Occidentul. Thailanda înseamnă „Ţara Oamenilor Liberi” şi este expresia mândriei singurei ţări din Asia de Sud-Est care nu a fost niciodată colonizată, iar acest lucru se vede şi se simte. Denumirea oficială „Regatul Thailandei” datează din 1939.

Esenţa filozofiei de viaţă a thailandezilor, aşa cum ni s-a explicat la un centru de meditaţie, este următoarea: trecutul s-a petrecut deja şi nu îl mai poţi schimba, iar viitorul nu a venit încă, aşa că de ce să îţi faci griji? În consecinţă, deşi foarte mândri de trecutul lor, thailandezii sunt foarte ancoraţi în prezent. Viitorul este o noţiune abstractă, care depinde de voinţa zeilor şi de karma, totul se petrece în prezent, nu există o planificare a timpului şi în consecinţă nu contează dacă autobuzul pleacă în 5 minute sau peste 4 ore, important este că va pleca. Răbdarea a fost unul din primele lucruri pe care le-am învăţat în Thailanda. Şi am înţeles că în situaţii delicate, cine îşi pierde cumpătul, pierde confruntarea, iar un zâmbet poate face minuni.

Mai pen rai” – „Nu face nimic”, este o expresie des folosită, iar când un thailandez spune acest lucru, înseamnă că, din neştiinţă, printr-o vorbă sau printr-un gest, a fost încălcată o regulă de comportament. Greşelile flagrante, nu mai sunt tratate cu aceeaşi uşurinţă. Evitarea acestora ţine de respectul faţă de cultura ţării în care eşti primit ca oaspete. Thailandezii consideră capul ca fiind sfânt, spre deosebire de picioare, care sunt dispreţuite. De aceea este considerat jignitor să atingi capul unui om, chiar şi cel al unui copil, să ţii picioarele îndreptate spre spre o statuie în templu sau către altă persoană şi să pătrunzi în locurile sfinte fără a lăsa încălţămintea la intrare.

Cu capetele rase şi feţe senine, îmbrăcaţi în robe de un portocaliu intens, desculţi sau în slapi şi cu o traistă pe umeri, călugării budişti fac parte din peisajul oraşelor thailandeze.Thailanda are peste 40,000 de „wat-uri”, temple în care trăiesc aproximativ 350,000 de călugări şi novici care imprimă ţării o atmosferă caldă şi paşnică. Calugării, care duc o viaţă aspră, plină de renunţări lumeşti, nu sunt priviţi individual, ci ca reprezentanţi ai idealurilor budiste, fiind extrem de respectaţi. Astfel, cele mai bune locuri din mijloacele de transport în comun le sunt rezervate. O femeie nu are voie sa atingă un călugăr, iar in autobuz, taxatoarea pune pe jos biletul iar călugărul pune pe jos banii, schimbul petrecându-se fără priviri şi fără cuvinte. De câte ori am avut ocazia să stăm de vorbă cu un călugăr în temple, discuţia se purta între acesta şi Gabi, mie neadresându-mi-se nici o privire sau vorbă.

Într-o ţară în care 90% din locuitori se declară adepţii lui Buddha, cei 4% musulmani au o identitate foarte bine conturată şi se concentrează în sudul ţării, la graniţa cu Malaezia. Pe Ko Lanta, insulă mai puţin turistică, cu golfuri pustii, apă azurie şi nisip auriu, atmosfera este diferită de restul ţării, datorită faptului că 95% din populaţia insulei sunt musulmani. Femeile poartă văluri lungi, care le acoperă complet, chiar şi faţa. În viteza motocicletei, mijlocul de transport cel mai popular de pe insulă, cu vălurile negre fluturand în jur, arată ca niste zmeoaice furioase. Din bungaloul nostru auzeam chemarea monotonă şi penetrantă la rugăciune a muezinilor. Chiar dacă nu se aruncă nimeni la pământ, orice activitate încetează şi oamenii se opresc din treabă.

Bucătăria thailandeză este renumită în întreaga lume pentru bogăţia şi varietatea aromelor sale. Dar mâncarea thailandeză nu este doar foarte bună ci şi extrem de frumoasă. Aspectul plăcut se datorează minuţiozităţii şi griji pentru detaliu care sunt caracteristici specifice thailandezilor. Alimentul de bază este orezul („khao” care înseamnă în acelaşi timp şi mâncare). Alături de legume, ingredientele principale sunt lapte de cocos, zahăr de palmier, tamarinde, curry şi nu în ultimul rând, mari cantităţi de chilli. Femeile din această ţară duc o viaţă activă, motiv pentru care în casă se găteşte puţin. Thailandezii au dezvoltat o cultură a mâncatului „în oraş”. Ceea ce nu înseamnă că manâncă la restarant, ci la una din zecile de bucătării ambulante de pe fiecare stradă. Aici poţi mânca supe dulci-acrişoare cu fructe de mare, lemongrass şi tamarinde (tom yam), paste de orez cu legume şi carne (phad thai), salată de papaya cu alune şi creveţi (som tam) şi ca desert mango cu orez fiert în lapte de cocos. Totul se prepară proaspăt în câteva minute şi este foarte ieftin: cu greu poţi „dovedi” (vorba lui Stratan), atât cât poţi cumpăra cu un dolar.

Construit în 1994 cu sprijin australian peste fluviul Mekong, „Friendship Bridge” este unul dintre puţinele puncte de trecere între Thailanda şi Laos. Podul are o mare încărcătură simbolică, reprezintă puntea pe care Laos doreşte să o construiască înapoi spre lume, în încercarea de a pune capăt politicii de izolare. Ne așteptam să fim întâmpinaţi de grănicieri încruntaţi şi intimidanţi, dar surpriză, văzându-ne paşaportul, vameşul a început, zâmbind, o conversaţie despre gimnastică şi Nadia Comăneci. A fost prima dar nu şi ultima dată în această călătorie, când le-am dorit din suflet sănătate şi viaţă lungă sportivilor români. Viza am obţinut-o pe loc, după completarea unui formular minuţios, în care a trebuit să trecem chiar şi rasa din care facem parte.

Prinţul Fa Ngum a fondat la mijlocul secolului XIV regatul Lan Xang, (Un Milion de Elefanţi), nume ales pentru a inspira teamă şi respect. Primii europeni au păşit în această ţară abia în secolul 17, un misionar iezuit şi un comerciant olandez. La începutul secolului 20, Laos a devenit colonie franceză până în 1953, când şi-a câştigat independenţa şi a devenit Regatul Laos, monarhie constituţională.

Vechiul Regat al celor Un Milion De Elefanţi cum era cunoscut, se numeşte din 1975 Republica Populară Democrată Laosşi are o populaţie de 6 milioane de locuitori, din care 10% locuiesc în capitala Vientiane. Ţara s-a deschis de curând turismului dar nu poate concura ca număr de tirişti (oficial 800,000 pe an, cifră apreciată drept optimistă de cunoscători) sau infrastructură (80% din drumuri sunt neasfaltate, restul au urme de asfalt) cu Thailanda, faţă de care Laos este o ţară mult mai săracă.

Laos este o ţară cu multe paradoxuri: este stat comunist, cu steagul roşu al partidului fluturând la mai toate geamurile, dar pulsând de liberă iniţiativă. Budismul şi animismul nu apar ca o contradicţie. Ca şi thailandezii, laoţienii cred în „phi”, spirite care locuiesc în copaci, animale sau în casele oamenilor. Pentru e se proteja de acestea, oamenii construiesc lângă casa lor o căsuţă pentru phi pe care o împodobesc cu flori şi cu fructe.

Vientiane este poate oraşul care trădează cel mai bine faptul că Laos a fost colonie franceză. Templele delicate şi strălucitoare se înalţă lângă vile coloniale. Bulevardul principal este, păstrând proporţiile, o copie a Champs Elysees şi leagă fostul palat regal, actualul palat prezidenţial, de un arc de triumf cu în stil laoţian.

Din Vientiane am luat un autobuz vechi, rupt şi aglomerat spre munţi, spre Vang Vieng, Cei 160 km i-am parcurs în 5 ore. La opriri veneau oameni cu mancare la geam: sticky rice, mango, ouă coapte şi boboci de raţă cu tot cu coic, prăjiţi şi înfipţi pe un băţ de bambus. După un drum zdruncinat, cu serpentine abrupte, dar cu peisaje minunate, am coborât pe fostul aeroport folosit de bazele americane în războiul din Vietnam. Laos a fost puternic bombardată, urmele războiului se văd pretutindeni iar rănile oamenilor încă nu s-au închis. Aşa cum în România timpul se împarte în „înainte” şi „după ” revoluţie, tot aşa laoţienii calculează în funcţie de războiul din Vietnam.

Sabai dee ka”, cu acest salut te întâmpină la tot pasul localnicii dornici de apropiere umană după o lungă perioadă în care au fost privaţi de orice contact cu străinii. Laosul rural se poate explora cel mai bine pe motocicletă. Munţii calcaroşi, acoperiţi de junglă adapostesc peşteri în care au fost construite temple budiste. Peisajul este presărat cu câmpii de orez, întretăiate de râuri repezi cu podeţe de bambus (unde pentru străini se percepe taxa de trecere). Mai mult decat peisajul, atmosfera blândă, de pace şi relaxare din această ţară cu oameni săraci dar foarte optimişti ne-a rămas în suflet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *