Contele Negru – Adevăratul conte de Monte Cristo

– Unde mergi? întrebă mama înspăimântată, văzând pistolul vechi și greu din mâna lui.

– Lasă-mă să trec, mă duc în rai!

– Ce să faci în rai, bietul meu copil?

– Îl împușc pe Dumnezeu, care l-a ucis pe tata.

Era 26 februarie 1806 și Alexandre Dumas-tatăl avea 4 ani.

De curând am descoperit un interviu în care poetul Radu Vancu recunoaște că personajul lui preferat din întreaga literatură este Porthos iar, în replică, scriitorul Radu Paraschivescu mărturisește că personajul lui cel mai îndrăgit este Athos. Și dacă ei nu au citit căruțe de cărți, dacă ei nu au de unde alege personaje mai fancy, mai rafinate, mai elevate, atunci nu știu cine o poate face.

Murakami, Levy, Llosa, Rushdie, Pamuk. Probabil s-ar asorta chiar bine cu pălăria mea cu floare de mac și mi-ar transfera – complet pe nedrept – un strop din valoarea, cultura, universalitatea lor, fapt care nu m-ar deranja deloc. Dar nu! Niciunul nu este scriitorul meu preferat. Așadar, îmi fac curaj să spun:

Se împlinesc 150 de ani de la dispariția scriitorului meu preferat, Alexandre Dumas-tatăl.

De treizeci de ani încoace, pentru mine, Dumas e bun la toate. E Aspirină, Xanax, ceai de pufuliță sau Rudotel, după caz. Nostalgică, am cheltuit o mică avere pe volumele din ediția de lux a anilor ’70, cea cu cotor auriu. În biblioteca mea am Dumas la metru. Fiind pasionată de istorie, am fost curioasă să descopăr cât mai multe DESPRE Dumas. Cu zâmbet în colțul gurii, am aflat despre importanța istoriei de budoar. Datorită originii sale nobile, Dumas a fost recomandat de un unchi pentru postul de secretar al ducelui d’Orléans, viitorul rege Louis Philippe. Excelent cunoscător al istoriei și mare pasionat de picanterii, a avut acces la scrisori și documente, păstrate în scrinuri și sertare, sub cheițe de argint. Majoritatea episoadelor din romanele sale s-au petrecut aievea. Astfel am aflat de unde s-a inspirat Dumas în duelul lui d’Artagnan cu cei trei mușchetari, urmat de celebra replică „Toți pentru unul, unul pentru toți”, cine i-a fost model în creionarea nobilului conte de Monte Cristo și în descrierea captivității din sinistrul castel d’If. Este una și aceeași persoană, admirată, îndrăgită și pierdută mult prea devreme:

Eroul Alex Dumas – 1762-1806

Cel mai iscusit spadasin al Europei. General al Armatei Franceze a Alpilor. Rivalul lui Napoleon. Reper în manualele militare engleze și franceze. Părinte devotat al scriitorului Dumas-tatăl. Sclav metis vândut de propriul tată.

Istoria lui, un roman biografic recompensat cu premiul Pulitzer în 2013, a fost scoasă la lumină în 2007, prin spargerea la limita legii, a seifului unde se aflau documente ale familiei Dumas vechi de două sute de ani. Scriitorul și jurnalistul Tom Reiss, un împătimit al romancierului Dumas-tatăl, a fost motivat în laborioasa sa activitate de cercetare de răfuiala personală a băiatului de 4 ani cu Dumnezeu.

Din raportul scris de detectivul angajat de rudele din Franța pentru a face lumină în afacerile de familie din colonia franceză Santo Domingo, actuala Republică Haiti, reiese că a fost vorba despre o sumă fabuloasă. Antoine Davy de la Pailleterie, aventurier, nobil normand aflat în căutarea norocului în coloniile franceze, stăpân de plantații de cafea și de trestie de zahăr, a cumpărat-o pe Marie-Cessette Dumas, o sclavă de culoare de o frumusețe rară. Împreună au avut patru copii. Atunci când s-a hotărât să se întoarcă în Franța și să ceară repunerea sa în drepturi, a vândut-o pe Marie, împreună cu cele trei fiice ale lor. Pe fiul lui, Alexandre, l-a vândut condiționat, cu posibilitatea de răscumpărare. Antoine l-a răscumpărat apoi și l-a adus în Franța unde, din sclavul Alexandre la îmbarcare, a debarcat contele Thomas-Alexandre Davy de la Pailleterie, ca fiu al marchizului de la Pailleterie. Era 1776 și Alexandre avea paisprezece ani. Mulatru fiind, Alexandre a primit o creștere aleasă, o educație militară, și a devenit un tânăr instruit în arte, literatură, istorie, matematici. Fiind foarte înalt, atletic și îndemânatic, a fost unul din cei mai apreciați spadasini și călăreți ai epocii. În urma unei dispute cu tatăl său, a decis să se înroleze în armată ca simplu soldat, și nu în calitate de ofițer, cum îi permitea rangul. De asemenea a renunțat la titluri și s-a numit toată viața simplu, Alex Dumas, după mama sa, pe care nu a mai văzut-o vreodată. La treizeci de ani, Alex se căsătorește cu Marie-Louise și împreună au doua fiice. A fost o căsătorie plină de dragoste și afecțiune. Romancierul Dumas-tatăl se naște după întoarcerea generalului din Campania lui Napoleon din Egipt.

Generalul Armatei Alpilor – campania din Italia 1793-1797

Alex s-a remarcat în armată și a avansat pe propriile puteri până la gradul de general. Franța revoluționară și egalitară oferea această șansă unui tânăr remarcabil de culoare. Generalul Dumas a fost în timpul vieții o figură legendară. În cartea Cavaleria Franceză 1792-1815, David Johnson scrie că Dumas era probabil cel mai puternic om din armata franceză. La orele de călărie se distra agățându-se de o bârnă și săltând calul de sub el de la pământ. Fiind nevoit să poarte trei dueluri într-o singură zi, le-a câștigat pe toate trei, alegându-se cu o rană la cap, scenă folosită apoi de fiul lui, romancierul Dumas-tatăl, în romanul Cei trei mușchetari.

Alex a preluat în nordul Italiei o armată indisciplinată, prost echipată de la care autoritățile pariziene așteptau să lupte desculță, iarna, pe crestele Alpilor și să învingă armatele austriece. Dumas a luptat să primească fonduri pentru îmbrăcarea soldaților, pentru hrana lor și a reinstaurat disciplina. Chiar și după ce a devenit comandant, Alex Dumas a preferat să conducă în misiuni importante mici unități de elită, folosindu-se atât de rezistența fizică uluitoare, cât și de inteligența extraordinară. Într-un asemenea raid, cu pioleți în picioare, conducătorul Armatei Alpilor, echivalentul unui general cu patru stele de astăzi, și-a condus trupele pe stânci înghețate, capturând tot materialul de război al austriecilor, obținând capitularea acestora. Acțiunea s-a soldat cu capturarea a 1700 de prizonieri și cu cucerirea Mont Cenis, cheia către Alpi.

Alex a avut o relație dificilă cu Napoleon. Generalul Dumas era general de divizie pe când Napoleon era doar căpitan. În campania din Italia, când Bonaparte i-a devenit superior ierarhic, Dumas a refuzat să îi acorde lui Napoleon adulația pe care acesta o aștepta de la oricine. Napoleon, conștient de valoarea lui Dumas în campania din Alpi, a tolerat atitudinea sa egalitară, dar nu la nesfârșit.

S-a păstrat schimbul dur de scrisori, la limita insubordonării între Dumas și Napoleon cu privire la menținerea unor relații corecte între trupe și populația civilă. Atunci când Napoleon ordonă rechiziții dure de alimente, animale și bunuri, Dumas îmblânzește ordinul și ordonă ca bunurile rechiziționate să fie inventariate, iar populația să fie lăsată cu mijloace minime de subzistență. O preocupare constantă a generalului a fost ocrotirea femeilor, a copiilor și protejarea avutului populației de lăcomia soldaților, instaurând pedepse aspre pentru nerespectarea acestor principii. Aceste măsuri au fost primite cu bucurie de către italieni, care l-au poreclit pe Alex Domul Umanitate în perioada în care acesta era Guvernator militar al Italiei.

Contribuția lui Dumas la lupta pentru cucerirea orașului Chuisa/Klausen din Tirolul de Sud, a intrat în analele istoriei militare. Austriecii ocupaseră versanții din zonă, iar trupele franceze încercau să pătrundă în oraș. În fruntea a 30 de soldați, Dumas a galopat în bătaia focului inamic până la capul podului. Aici, cu 25 de oameni rămași, a început să elibereze podul baricadat cu bolovani și bârne. Când au sosit întăriri, Dumas a trecut podul cu soldații lui și s-a angajat în lupte corp la corp. Fiecare lovitură de sabie era dată cu atâta forță, încât căsăpea un soldat dușman, spun martorii oculari. Apoi calul lui Dumas a fost împușcat, iar Dumas s-a prăbușit. Diavolul Negru a murit, s-au auzit strigăte triumfătoare din rândurile austriecilor. Dar Dumas s-a ridicat și a continuat lupta. Când Dermoncourt, fratele lui de arme, rănit la șold, a putut să se întoarcă spre Dumas, l-a văzut pe acesta ținând capul de pod singur, împotriva unui escadron dușman. Podul era strâmt și austriecii puteau trece doar câte doi sau trei deodată, iar la capătul celălalt erau doborâți de Dumas singur. A reușit să țină astfel podul de unul singur minute bune, contribuind decisiv la retragerea austriecilor și la cucerirea orașului Chiusa, deschizând drumul cavaleriei spre Tirol. Rănit la mână, la coapsă și la cap, Dumas a pornit în urmărirea fugarilor imediat ce i-au sosit întăriri. Chiar și scrisoarea lui Napoleon către Paris este extrem de favorabilă și admirativă. Napoleon l-a numit pe Dumas apoi, într-un raport oficial, încarnarea lui Horatius Cocles, eroul care a salvat Roma împiedicând barbarii să traverseze Tibrul.

Scriitorul Tom Reiss a găsit în seiful din Villers-Cotteres o scrisoare scrisă de Dumas unui prieten, în seara victoriei. Aceste victorii au fost necesare pentru a disipa puțin durerea de neîndurat provocată de pierderea ireparabilă a nefericitei mele Louise, copil adorat, care a fost mereu în fața ochilor mei și m-a însoțit zi și noapte. Dar ce mă îngrijorează mai mult este starea în care se află soția mea. Chiar înaintea luptei Alex aflase că fetița lui, Louise, murise.

Mânată de această imagine, am ținut mult să vizitez Chiusa și am reușit în ianuarie 2020, în pragul pandemiei. Primul Război Mondial a lăsat cicatrice adânci, încă vizibile, foarte puține lucruri mai amintesc aici despre Războiul Alpilor. Orașul e fermecător cu străduțe pitorești, un castel romantic pe o stâncă, o mânăstire capucină. Am găsit PODUL peste râul Eisack. Capul de pod pe care l-a ținut Alex singur în disperarea și în durerea lui. Doar plăcuța comemorativă din marmură, ascunsă pe peretele lateral al bisericii de peste râu amintește de acea luptă teribilă de pe pod. Lupta lui sufletească a stat ascunsă două sute de ani într-un seif fără cifru, în Franța.

Campania din Egipt sub conducerea lui Napoleon 1798-1799

Îmbarcat spre o destinație necunoscută, Dumas află pe corabie că este comandantul suprem al cavaleriei Armatei Orientului. Un general negru, de statură uriașă, călare, aflat în fruntea unor soldați albi. Nu e de mirare faptul că beduinii l-au crezut comandantul armatei și l-au tratat ca atare. Dumas a cucerit încrederea și admirația egiptenilor, prin distincție, prin felul său impunător și calm de a fi, în detrimentul lui Napoleon, care, scund, slab, palid și isteric, a fost trecut cu vederea. Bun strateg, Napoleon l-a folosit cu succes pe Alex în primele negocieri cu beduinii, pentru a răscumpăra prizonieri francezi, dar nu a putut să uite niciodată umilința trăită.

Napoleon a ales, în ciuda sfaturilor primite, să invadeze Egiptul în luna iulie. Nepăsător la suferințele soldaților, și-a supus trupele echipate cu uniforme de lână la marșuri epuizante prin deșert, cu rații pe câte cinci zile în ranițele cântărind 20 de kilograme. Problema cea mai mare a fost lipsa rezervelor de apă și ambuscadele continue ale beduinilor. Trupele lovite de dizenterie, chinuite de sete, au fost afectate de orbire parțială sau totală pe Valea Nilului care i-a lăsat cu ochii tumefiați. Aflați la capătul puterilor, mulți soldați francezi nu au mai putut înainta și au fost lăsați pradă beduinilor, ori s-au sinucis.

Critic vehement la nepăsarea lui Napoleon cu privire la trupe, Dumas a avut o răbufnire de mânie în cortul său, la un pepene cu alți generali prieteni, când și-a călcat pălăria în picioare, urlând că guvernul francez i-a trimis pe toți aici din cauza fricii și a urii față de Napoleon. Ce căutau în Egipt? Voia guvernul să se descotorosească în felul acesta de Napoleon, care inspira teroare, sacrificând zeci de mii de soldați francezi? Generalii au declarat că nu vor lupta mai departe de Cairo. Vorbele au ajuns la Napoleon care le-a luat drept rebeliune, trădare și atac direct asupra autorității sale. Pentru Napoleon loialitatea lui Dumas față de idealurile Revoluției Franceze nu avea nicio importanță în Egipt, singura loialitate necondiționată pe care o aștepta, era față de el. Exasperat de nepăsarea lui față de soldați pe care îi privea strict numeric, ca pioni în planurile sale, Generalul Kleber l-a descris pe Napoleon drept comandantul care ne costă 10.000 de oameni pe lună.

Supraveghind reparațiile unei case în care urma să se mute în august 1798, asemeni lui Edmond Dantes, generalul Dumas găsește o comoară îngropată de o căpetenie de mameluci. Credincios idealurilor sale, Dumas predă întreaga comoară armatei, trimițându-i lui Napoleon o scrisoare în care spunea: așa cum leopardul nu își poate schimba petele, tot așa nici eu nu îmi pot schimba caracterul sau principiile. Ca un om onest ce sunt, trebuie să mărturisesc faptul că am descoperit o comoară pe cate o pun în totalitate la dispoziția ta, reamintindu-ți doar că sunt un tată fără avere.

Scrisoare de răspuns a lui Napoleon se păstrează în arhive și e foarte laconică:

Către cetățeanul Poussielgue,

generalul Dumas știe o casă în golf unde este îngropată o comoară. Consultă-te cu el pentru a organiza recuperarea ei.

Bonaparte

Dumas a avut o contribuție decisivă în reprimarea Revoltei de la Cairo. După trei zile de incendii și violență, Dumas a reușit să salveze câțiva savanți francezi din cei care au însoțit expediția în Egipt. Apoi a pornit spre inima revoltei, pătrunzând călare în moscheea centrală, apărând egiptenilor ca Îngerul Morții din coran. După victorie Bonaparte a promis de față cu ofițerii săi că va comanda la Paris un tablou cu Revolta din Cairo, în care Dumas va fi personajul central. Napoleon a pus într-adevăr să fie executat tabloul unsprezece ani mai târziu, dar ofițerul care intră călare în moschee este alb, nu de culoare și îl reprezintă pe Napoleon și nu pe Dumas.

Napoleon a părăsit Egiptul în mare secret. Generalul Kleber, lăsat în urmă de Napoleon la comanda dezastrului militar, îi spune lui Dumas pe șleau: nenorocitul, a plecat cu pantalonii plini de rahat. Ne vom întoarce în Europa să îi frecăm fața cu ei.

Captivitatea 1799-1801

Deziluzionat și slăbit de lupte, Dumas decide să se întoarcă în Franța. Își vinde toate posesiile și cumpără două tone de cafea și unsprezece armăsari arabi. Tocmește un vas din puținele disponibile în port și plătește pentru reparațiile lui. Se pare că a fost înșelat de căpitan, care a păstrat întreaga sumă și nu a reparat vasul. Dumas se îmbarcă împreună cu generalul Manscourt, cu savantul Dolomieu, (cel în cinstea căruia a fost denumită roca dolomită) și cu patruzeci de soldați răniți. Pornesc din Alexandria în 7 martie 1799. Ultimul lucru pe care îl face Dumas, este să îi scrie soției și să o anunțe de venirea lui apropiată. Este ultima scrisoare pe care a scris-o în următorii doi ani. La scurt timp, vasul a început să ia apă vertiginos, forțând pasagerii să arunce peste bord greutățile, adică averea lor. Dumas a trebuit să arunce cafeaua și nouă din cei unsprezece cai. Vasul a fost apoi lovit de o furtună care a ținut o săptămână și a fost nevoit să acosteze în sudul Italiei, în golful Taranto. Venind într-un moment istoric complet nepotrivit, naufragiații au fost luați prizonieri. Dumas si Manscourt au fost închiși în turnul fortăreței. Deși nu au fost deposedați de bunurile personale, în următorii doi ani au fost nevoiți să își cumpere servicii de bază precum hrană, haine și dreptul la plimbare zilnică. Chinurile lui Dumas din captivitate l-au inspirat pe romancier în conturarea contelui de Monte Cristo, iar savantul Dolomieu a fost transformat în Abbé Faria, colegul de suferință inventiv, cunoscător al matematicilor, astronomiei, filozofiei și religiei, mereu încurajator.

După mai bine de un an de captivitate, sănătatea lui Dumas are de suferit și el suspectează că a fost otrăvit, deoarece într-un timp foarte scurt jumătate de față îi paralizează, își pierde auzul și are dureri insuportabile de stomac. Medicul care îl tratează pe cheltuiala pacientului, îi administrează un tratament dur: injecții în urechi, un praf necunoscut suflat în ochi, pilule pentru stomac și atribuie într-un mod foarte modern, aceste simptome melancoliei detenției, adică depresiei. Rezultatul tratamentului inuman a fost o hemipareză definitivă a feței, pierderea unui ochi și a unei urechi, dureri atroce de cap, pentru totdeauna.

În cadrul studiului său, scriitorul Tom Reiss a obținut autorizația de a vizita temnița în care a fost ținut Dumas prizonier. Fortăreața aparține acum marinei italiene. Însoțit de ofițeri veseli, îmbrăcați în alb impecabil, Reiss a pătruns în celula lui Dumas. Un ofițer i-a arătat o pereche de nasturi festonați, cu simbolul Republicii Franceze, datând de la 1796 sau 1797 care au fost găsiți cu ocazia unei reparații la una din celule. Posibil să îi fi aparținut lui Dumas.

În Franța, hotărâtă să dea de urma soțului dispărut, Marie-Loiuse a pornit o campanie epistolară tenace care a pus presiune asupra autorităților franceze și care a contribuit la localizarea lui Dumas de către guvernul francez. Argumentul ei principal a fost faptul că un general francez nu poate să dispară de pe câmpul de luptă în drumul său spre casă, iar Franța nu poate sta nepăsătoare fără să se facă de rușine în Europa.

Dumas este eliberat în 1801. Se întoarce acasă schilodit, după propriile sale cuvinte. Dar după un naufragiu și doi ani de captivitate, Dumas reușește cumva să păstreze și să aducă acasă cu multă bucurie pentru fiica lui, câteva mici cadouri din Egipt, cum chiar el anunță într-o scrisoare.

Parțial refăcut, Dumas încearcă în 1802 să se întoarcă în armată, dar este ignorat, apoi refuzat. Napoleon nu uită și cu siguranță nu iartă – îi refuză lui Dumas distincția Cavaler al Legiunii de Onoare. Dumas este acuzat că abia se arată la noua curte, unde tot cel îl privește, de la opiniile politice până la culoarea pielii, este în defavoarea lui. Pentru cei doi ani de captivitate îi este plătită solda pe doar două luni iar despăgubirile de 500.000 de franci ce i se cuvin, se pierd în hățișurile birocratice. Se pare că de câte ori cineva din anturajul său aducea aminte de Dumas, Napoleon bătea furios din picior și țipa: îți interzic să mai pomenești vreodată numele acela în fața mea.

În februarie 1802 se naște fiul lui Dumas, Alexandre, autorul mușchetarilor, care se bucură până la vârsta de patru ani de afecțiunea nemărginită a tatălui său. Dumas este însă diagnosticat cu cancer la stomac și se stinge în 1806. Odată cu moartea lui, pensia care se cuvenea văduvei unui general francez a fost tăiată, lăsând familia în sărăcie și mizerie. Marie-Loise și-a crescut copiii lucrând într-un magazin de tutun. Lipsa banilor se face resimțită și în educația romancierului, care nu a putut frecventa școala secundară și nu s-a putut înscrie niciodată la școala militară. Marie-Louise a trăit până la 69 de ani și a apucat să se bucure de faima și de succesul fiului său.

Romancierul Dumas-tatăl a avut o viață aventuroasă. După ce a cunoscut succesul și bogăția în Franța, a căzut în dizgrație și a călătorit în Belgia, Rusia, Italia. A publicat peste 100.000 de pagini, de la romane de capă și spadă, la cărți de călătorie. A mistuit mai multe averi, a mâncat și a băut ca un rege, a avut țiitoare, copii din flori, a condus un teatru, a renovat un castel și a dovedit o iscusință deosebită în a-și duce cu vorba creditorii. Însă oricât de jovial, de amuzant, de egocentric, de mână-largă, inimă-deschisă a fost romancierul Dumas, adevăratul lui erou, sursa admirației și a inspirației a fost tatăl său, generalul Alex Dumas.

Ultima carte a lui Dumas-tatăl are 1150 de pagini este o aventură… culinară. Le Grand Dictionnaire de cuisine. Fiind el însuși o persoană cu gusturi rafinate și un veritabil gurmand, multe din bucate sunt elaborate, fanteziste, dar în cele 3000 de rețete se găsesc și preparate burgheze, obișnuite. În peregrinările prin anticariate, am dat peste o cărțulie în limba română care conține rețetele sale din secțiunea Varză, cum ar fi găluște de varză, stavrid pe varză, musaca de varză sau budincă de varză. Cina este văzută de Dumas drept o activitate importantă realizată într-o manieră demnă de oameni inteligenți. Să mănânci nu este suficient. Pentru a cina cu adevărat, conversația calmă, captivantă este necesară. Sclipirea rubinie a vinului dintre feluri se îmbină în mod suav cu dulceața desertului și ajunge la profunzimea adevărată odată cu savurarea cafelei.

Pentru mine Alexandre Dumas-tatăl rămâne, în esență, un povestitor par excellence. Ultima poveste i-a spus-o unei doamne care aștepta la patul lui, cu o coasă în mână: îi voi spune o poveste, iar ea va fi blândă cu mine. Era decembrie 1870. Așadar,

Se împlinesc 150 de ani de la dispariția scriitorului meu preferat, Alexandre Dumas-tatăl.

De aceea, cu un strop de Guerlain din cupele de crin, spun Voilà pourquoi j’aimes … Dumas.