Când deceniul întreabă și veacul răspunde,

iar borcanul de ciocolată este punte între generații.

 

Un băiat de 10 ani și o doamnă de 101 ani stau de vorbă. Despre Viață. Față în față, fiecare puțin timid și nesigur, amândoi perfect prezenți și conștienți. Am mari emoții. Îi desparte un război, o jumătate de veac de comunism, o revoluție și treizeci de ani de tranziție. Dar, cred că adevărata prăpastie, fără nicio punte peste generații, vine de la gameri, youtuberi, influenceri și social media. Experiența unui veac, nu poate pătrunde într-un deceniu de tehnologie.

 

Antim are zece ani și este un copil al generației sale. Știe care este topul youtuberilor în România și în lume, joacă Fortnite cu colegii de clasă, citește zilnic cu porția – adică atât cât îi dau de citit, face mult sport. Spre surprinderea mea, de ani buni, împărtășim aceeași pasiune: istoria. Doar că, pentru el, istorie este tot ce s-a petrecut înainte să se nască. Oare cum trăiau oamenii, “pe vremuri”, când nu era internet, se împletește deseori cu: dar cum era pe vremea cavalerilor? Cu ce se jucau copiii, cum se îmbrăcau, ce mâncau? Când am simțit că răspunsurile mele nu erau suficient de convingătoare, i-am propus un joc de detectivi: hai să căutăm oameni care au trăit acele vremuri și pe care îi poți întreba, direct, tot ceea ce te interesează.

 

Am pornit împreună, pe urmele trecutului, în satele Mărginimii Sibiului. Și așa am găsit-o, în Gura Râului, pe doamna Ioana Răchită, de 101 ani, și în Orlat, pe domnul Ilie Albu, de 87 de ani. Ne-am apropiat de ei cu respect, ca de străbunicii pe care nu îi mai avem. Fiecare din noi a pregătit o listă de întrebări, de curiozități. Le-am confruntat acasă, le-am discutat, dar fiecare a rămas la lista lui. Așadar, am purces .

 

 

Tanti Ioana e surdă. Altfel, zâmbitoare și fâșneață. Mă uit cu îngrijorare la Antim, care încearcă să îi vorbească tare și rar. Degeaba. Doamna știe de ce am venit, dar nu ne aude. Simt gustul amar al eșecului. Am dezamăgit copilul, ce încredere să mai aibă în proiecte comune cu mama lui? Ne vine în ajutor nepoata, o doamnă de 72 de ani, care o îngrijește cu mult devotament pe tanti Ioana. Deși nu vorbește mai tare decât noi, se pare că tanti Ioana este familiarizată cu timbrul vocii nepoatei. Așa că, ne înțelegem în bună parte, prin intermediar.

 

– Ce clasă ești? Vrea tanti Ioana să știe mai întâi.

– Am terminat clasa a treia.

– Și, ai luat premiu, ai fost la serbare?

– Știți, noi avem calificative și serbarea nu s-a ținut, din cauza pandemiei. Antim se uită la mine întrebător, realizând că nu se face înțeles.

 

Nenea Ilie Albu din Orlat are 87 de ani. Este un vârstnic senin, activ, care merge cu bicicleta și este prieten la cataramă cu Vlad, strănepotul lui de șase ani. I se spune tata-mare, spre deosebire de fiul lui, care este bunicul. Fruntaș în sat din tată-n fiu, nenea Ilie trăiește înconjurat de dragostea copiilor, a nepoatei și a strănepotului.

 

– Or fo’ timpuri grele, copile, o pereche de bocanci se rânduia bine și se duceau patru-cinci frați cu ei la școală, ne întâmpină nenea Ilie.

– Erați ceva mai mic decât mine în război. Vă aduceți aminte cum era atunci? Antim, bucuros că domnul aude bine, chiar dacă vede mai rău, intră direct în pită.

 

 

Am fost 9 frați, dar au trăit 8.

Tanti Ioana

De copil, tata era slugă la Cacova, la ciurdă. A fugit, peste dealuri, la școală la Gura Râului, să-și dea examenul de final de șapte clase și apoi s-o întors la vaci. Tata a fost în Marele Război. A fost plecat vreo șapte ani, cu tot cu prizonierat. A avut  cinci copii  înainte să plece în război, și încă patru după ce s-a întors. Eu m-am născut în 1920. Am avut doi frați pe front, în Al Doilea Război, uncheșu’ Ion și uncheșu’ Vasilie. Or răbdat foame, treceau peste câmpuri și mâncau cotoare de la varză din pământ și cartofi cruzi, așa or povestit. Un an și șapte luni nu or fost acasă, numai cu scrisoare ne înțelegeam. Vasile o fost ca briciu’. A primit decorație, i-or dat loc în sat, dădeau teren la veterani.

 

Berlinu’? Peste deal!

Nenea Ilie

Tata s-a născut în 1909 și era copil în Primul Război și o fujit cu porcii de acasă pe dealuri, să nu ni-i ia și au tras după el, oblu între porci, de s-au împrăștiat toți. Școala am făcut-o în sat, am făcut patru clase. Îmi dădea tata de lucru, mă ducea în câmp, la munte, peste tot locul. Toți copiii rămâneau la coada vacii, rar, dacă ajungea câte unul domn. Fetele, ce se mai duceau la școală, că era cheltuială mare. Am mai avut un frate care o murit de mic și o soră, pe care a adoptat-o o mătușă care nu avea copii. N-ar hi dat-o tata, dar s-a legat și copila de mătușă. Azi ai timp să te ocupi de copii, ai și bani. Atunci era greu, toată ziua la sapă și la coasă, la pădure, nu mai stăteau părinții de copii. Dacă aveai cap, învățai, dacă nu, Doamne-mulțam. Atunci săpam cu caii. Acum se lucră cu tractorul, se erbicidează. Apăi în Al Doilea Război, când or vint rușii p’aicea, ne-or luat caii, păsările, ce-or prins. Tata a fost concentrat și a făcut vreo 10 ani de armată, cu război, cu tot. Întrebau rușii: Berlin, Berlin? Încolo, peste deal, dă-i bătaie, ziceau oamenii. Unde ajungeau rușii, acolo lăsau caii, că îi mânau până nu mai puteau. Îți lua calul din grajd. Noi am avut un locotenent vecin cu noi și ăla o prevăzut denente. Și o băgat în cantonament aici, pe strada asta, armată. Eu am fo’ cu caii la pășune, pe la râu, peste punte. Aveam vreo opt ani. Ne-a zis locotenentu’: băi, copii, fujiți, fujiți cu caii, că vi-i ia. Și dă-i, repede, sus la pădure, și m-o pălit un cal, mi-o dat una, de sara am fost așa, cu tot capul umflat. Or venit rușii, se băgau la noi în grajd, da’ grajdu’ era gol. Ne-au zis militarii să tăiem cozile la cai, c-apăi numai este frică să-i ia, credeau rușii că-s caii lor. La armată le taie cozile. Au prins și caii tatălui locotenentului și-o trimis un sergent, care știa rusește, după cai. O fujit ăsta, sergentul și i-a salvat caii. Nouă nu ne-o luat atunci caii, că ne-au salvat militarii și am dus caii sus în fânaț, la pădure și un uncheș de-al meu o stat și cu vitele pe acolo, mai multe zile.

 

Duinuș și cotca-n bâte

Tanti Ioana

– Cu ce vă jucați când erați mică? E curios Antim.

– Făceam un duinuș, un fel de leagăn. Un stâlp, o prăjină, legau copiii o sfoară. Unul învârtea și primea câte un ou, ca să ne învârtă pe toți. Apoi veneai dumneata la rând și primeai oul. Odată pe unul l-or durut foalele, s-o făcut verde la chip.

– Ce sunt foalele?

– Adică burta.

– Aha!

– Iarna era zăpadă mare. Ne încălțam cu talpă de lemn. Ne tricota mama șosete, din lână netoarsă și prindea de talpă cu împletitură din zdrențe. Făceam pop-poc pe uliță.

 

 

Nenea Ilie

– Copiii de azi, paca-paca, pe telefoane. Pe atunci făceam o minje din cârpe, din zdrențe, o legam cu sfori în ochiuri și jucam cotca-n bâte. Dam cu bănuții pe un loc oblu, îi zice Calea Regelui. Ieși pe Priloage și-n vârf, e Calea Regelui. Care băga banii sub par, câștiga. Băteam un par, și cu o funie de la căpestre de la cai, adunam de la fiecare o haină. Fugeai cu ea roată. Care era mai amărât, sara era îmblătit. Așa se jucau copiii atunci, n-aveam mingi, ca acum, Vlad are douăzeci de mingi. Aveam un vecin, om bătrân, îi plăcea de mine. Avea boi și când năpârleau, strângea părul de pe boi și îmi făcea mingi. Aduna părul cu apă și făină și lega mingea. Erau iernuri grele. Până în 25 martie, când era târg, mergeam cu sania cu cal.

 

O fo’ lumea năcăjită, copile.

Tanti Ioana

– Și ce mâncați când erați mică?

– Apăi știi tu ce-i ăla crumpene?

– Da, cartof.

– Am trăi acasă opt copii, toți mâncam dintr-un blid. Tocană de crumpene, o țâr’ de mămăligă cu lapte. Ne duceam cu cupițele și beam lapte cald, de la vacă. Nu am știut de bomboane. Lungeam marmeladă cu apă și înmuiam în mămăligă. Mama ne hierbea câte o oală de crumpene cu sare și ne dădea câte o frunză de ceapă, aia de jos, nu smulgea toată ceapa. Odată am luat ulcica și m-am ars pe piept cu dunga oalei. Mă unjea cu peana, cu unsoare de găină. Am trăit năcăjită. Acum sunteți ca în cier. Cu de toate bunurile și de toate celea. Numai ascultare trebuie. Noi nu am avut timp de joc.

 

Nenea Ilie

Păi, ce să mâncăm? Cartofi, păpăradă, fasole frecată. Toate din ce munceai, din grădină. Când culegeam via, atunci aveam struguri. Acum mânci toată iarna struguri, roșii. Păi, e normal?

 

Slugi, slujnice și Regele în haine de-alea faine

Tanti Ioana

Eu n-am nicio școală. Am făcut șepte clase. Viața mea a fos de slujeală, de cînd eram, ui, așa, ca și copilul ăsta. Am fost slujnică la profesorul din sat. Trei ani. Patru ani la un preot. Aveam grijă de fetița lor, duceam apă și lemne și meream la școală. Apoi o plecat preotul la Blaj. Părinții m-au băgat la un vecin la vaci la Păltiniș. Fetița preotului a plâns după mine, așa că mama m-o trimis la Blaj. Acolo nu am mers la școală, avea numai grija fetiței. La Blaj am stat slujnică doi ani. Era acolo o bibliotecă mare. O fost Regele, în haine de-alea faine pin’ târg. O ocolit, cum ar fi târgul nostru. I-or cântat cu instrumente. Pe Câmpia Libertății nu am fost, că aveam de lucru în casă. Eu nici gând n-am gândit de măritat. Apoi o trimis mama după mine. La 18 ani neîmpliniți m-am măritat. O fost un om de 27 de ani. Mama zice: acum te poți rândui. Într-o săptămână jumătate am fost măritată. Dac-o zis mama așa, așa am ascultat. Mama a vrut să mă scape de slujit. Tu să asculți, copile, că ascultarea îi lucru mare.

– Da, zice Antim cu jumătate de gură și ridică din sprâncene către mine. Serios, mama?!?

– Stai liniștit, că nu te însor într-o săptămână.

 

Haiducă? Poate acum.

Nenea Ilie

Aveau oamenii slugi și slujnice din Gura Râului. Acolo erau mai năcăjiți decât în Orlat. Erau copii mai mulți și nu aveau ce la da de mâncare și de lucru la toți. La noi, tot erau unii mai gazde, aveau oi, vite. Aveau și slugă, și slujnică în curte. Le făcea două rânduri de haine pe an, de măritat, la fete, de însurat la ficiori. Masă, casă și haine. Veneau ficiori, de la 12-13 ani, pân’ plecau în armată. Fetele, pân’ se măritau. Unii veneau și după armată, să mai strângă ceva, care erau mai hărnicoși. Mulți or fost slugi. Atunci făceau oamenii copii mulți, nu unu-doi, ca acum.

– Eu am făcut patru, zâmbesc, mă simt pusă la adăpost.

– Da, acum ești haiducă, da atunci nu erai.

 

Zaharul și mocănița

Tanti Ioana

Am cusut ii, multe. Ii de ălea românești. Lucram până la unu noaptea, că nu puteam coase mult, că mă dureau ochii. Meream la unul, la altul la sapă. Au dat concentrări la bărbați, dar la câmp trebuiau să puie zaharul, sfecla de zahăr. Era nevoie de muncă. Cu muncă am trăit. De muncă să nu te vaieți niciodată. Nu valorează starea, cum valorează mulțumirea că poți munci. Când m-o văzut un doctor, de la Ionu Popii, i-o părut că pre’ puțin mânc. Și o zis să mănânc drojdiuță și-o fost bine. La cedarea Basarabiei, au plecat oamenii cu căruțele, cu ce au putut. S-au despărțit familii atunci. O femeie a venit cu carul cu o fată și buna mea a zis: hai la noi. Au stat un an. Apoi și-a aflat bărbatul. Ne-or căutat și ne-or mulțumit toată viața. Bărbatul meu o fost concentrat, nu o fost pe front. O venit câteva zile acasă. S-a dus în pădure după lemne și l-au prins pădurarii cu un căruț de lemne. I-au luat lemnele și i-au făcut proces. Acasă nu aveam cu ce să facem focul. Aveam doar o vacă. Apoi bărbatul o trebuit să plece și o venit zâua când eu a trebuit să merg la judecată. Legea m-o iertat, o socotit că nu am de unde să dau, dar omul din sat mi-o făcut proces. Sunt și oameni răi pe lume.

 

Nenea Ilie

Înainte de război aveam joagăre, prin Gura Râului în sus. Apoi s-o făcut linie de mocăniță. Venea încărcată cu câte 15-20 de vagoane cu lemn, cu oamenii pe ele. Veneau cu viteză la vale, oamenii sus pe brazi. O vint colectivu’, și am stat 12 ani în colectiv. Ne-o luat cai, căruță, tot. Ce n-or reușit rușii, or reuși comuniștii. Gura Râului, Cacova, Sibiel, Săliște, au scăpat. Veneau membrii de partid noaptea și îl luau pe tata și pe-un vecin, pe care îi simțea un pic mai oameni, mai înjghebați, îi duceau în dubă și îi trânteau peste tot locul. O vint tata într-o dimineață, măi, copile, ei mă înscriu că ne bate, că ăștia spun că dacă se înscriu câțiva oameni, apoi se înscriu toți. Apoi s-au deschis fabricile. De nasturi, acolo, cătă Cetate, de cherestea, de pături și covoare. S-o ales nimic de ele după Revoluție. Mulți oameni au ieșit de acolo la pensie. Toamna, femeile băgau războiul de țesut în casă. Toată iarna țeseau, cioareci, tepich, șosete. Mereau femeile noaptea, cum le venea rândul, la fabrica de lână, să toarcă firul. Or fost timpuri grele. Păi cum să hie acuma rău?

 

– Cum sunt copiii de azi, întreb eu.

– Asta tu vrei să știi, nu eu, spune Antim.

 

Tanti Ioana

Îs prea distrați. Prea multe li se fac. Asta dă nerveală la corp de nu rabdă, de nu tace, nu face ce zici.

Eu am trăit năcăjită. Acum sunteți ca în cier. Cu de toate bunurile și de toate celea. Numai ascultare trebuie. Dacă zice mama du-te acolo, tu acolo te duci. Nu te privește că e rău ori ghine, apăi asculți ce zice. (Antim pufnește, eu mă încrunt la el). Asta-i creșterea la cochii. Că eu n-am știut de milă, eu am fost la străini, apăi ce mi-or dat, aceea am mâncat.

 

Nenea Ilie

Copiii din ziua de azi, tot pe telefon. O fost copilărie bună a noastră, cu atâta muncă? Păi, nu o fost chiar bună. La zece ani, coboram cu căruța de la munte, singur. Încărcam brazi cu tata, el rămânea acolo, eu veneam la vale. Descărcam cu mama și dimineața plecam iar la munte. Copilăria a fost până la zece ani.

 

Mă gândesc că acum e mare lucru dacă un copil de zece ani merge singur la școală sau la antrenament. Dar nu îndrăznesc să spun cu voce tare.

 

Ce povețe aveți pentru copii?

Tanti Ioana

Cine e mai mare, știe mai multe. N-ai treabă, nu râzi de nimeni. Care nu știe mai multe, treaba lui, dacă dă Dumnezeu minte de știi mai mult, fă mai mult și arată că ești mai cuminte prin purtare. Dacă zice cineva ceva rău, fă-te că nu auzi. Treci înainte. Nu te răzbuni, răzbunarea nu-i a noastră. Ascultarea. De Tatăl Ceresc mai întâi, și de părinți. Dacă copiii ascultă, nu e primejdie niciodată.

 

Nenea Ilie

Să învețe, să mai lașe calculatoarele. Dacă are cap și îi stă capul, poate face carte. Că la muncă nu-i pune nimeni în ziua de azi. Când eram copii, noi nu știam atâtea. Acum, orice copil te vinde și te cumpără.

 

– Tata-mare, uite a venit tatăl cu mâncare la pui. Nenea Ilie se întoarce cu mult drag spre Vlăduț. De săptămâni supraveghează împreună o familie de rândunele, care și-au făcut cuib într-un ochi de șură și au scos cinci pui.

– Nici nu știi cât ești de norocos, Vlad, îi spun, dar el mă ignoră voios.

– Uite, așa te faci bătrân, oftează nenea Ilie zâmbind luminos.

 

La despărțire, tanti Ioana ne-a dăruit bogat: trei poezii, recitate cu voce clară, sigură. Lui Antim i-a plăcut aceasta:

 

Mult îmi placi, pârâu de munte

Apă din izvor curat

Pentru tine-nalț într-una

Slavă cui mi te-a lăsat.

 

Apa mișcă-n lume toate

Iar celor ce bea din ea

Le dă viață, sănătate

Apa-i băutura mea.

 

Mă simt recunoscătoare. Să vorbești cu o doamnă de 101 ani e un privilegiu. Am fost cucerită mai ales de seninătatea celor doi vârstnici. Sunt, pur și simplu, frumoși. Știind prin ce au trecut în viață, expresia feței, blândețea lor, sunt aproape de neînțeles.

 

Cum a fost, Antim?

– Altfel decât mi-am imaginat. Dar interesant. M-am distrat că doamnei îi place mult ciocolata pe pâine, ca și mie. A fost o idee bună să îi ducem un borcan. M-am așteptat să îmi spună să fiu cuminte și să învăț. Dar m-a surprins tanti Ioana că știa atâtea poezii la 101 ani. Mi-a plăcut cea despre apă. Nu mi-aș fi dorit să trăiesc pe vremurile romanilor, chiar dacă aveau băi termale și încălzire în pardoseală, nici pe timpurile cavalerilor, chiar dacă trăiau în castele. În război, cine ar vrea să trăiască? Și nici pe vremea ta nu era bine, dacă nu aveați dulciuri și calculatoare și internet. Acum e cel mai bine. Pot ieși la un fotbal cu mingea cea nouă UEFA Champions League, că nu trebuie să mân căruța. Și diseară avem atac pe Fortnite. Pa.