Povesti ascunse printre noi

Copiii noștri, ai nimănui.

Are un metru nouăzeci și cinci, barbă și tenul foarte închis. Dacă m-ar opri pe stradă să mă întrebe cât e ceasul, cred că aș strânge instinctiv poșeta în brațe și i-aș răspunde mai mult de teamă, decât ca să îi fiu de ajutor. Am crescut în România lui dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te bagă în sac și, oricât de tolerantă m-aș considera, sămânța din copilărie este acolo unde a fost plantată de societate.

Ghiță. Foto: Anca Popa

Am o întrebare: Donați echivalentul a două salarii personale pe an? Nici eu! Nu îmi propun asta și nici nu vreau să îndemn pe alții să o facă. Nu despre conștiință, donații sau ajutor este vorba în această poveste, puteți citi liniștiți mai departe.

Primul contact a fost telefonic și a fost marcat de un scepticism rezervat din partea mea:

– Doresc să contribui la campania dumneavoastră, vreți să transfer bani sau să cumpăr produse?

Am așteptat răspunsul cu puțină emoție, curioasă dacă va alege banii.

– Doamnă, eu nu am mașină și pe mine mă ajută să cumpărați obiecte, dar am o condiție, nu vă supărați pe mine.

Condiție? Îmi înghit o replică acidă, dar nu pot stăpâni tonul caustic:

– Și, ce condiții aveți, vă rog?

– Doamnă, dacă vreți să ne ajutați, atunci trebuie să cumpărați în primul rând lucruri de calitate, iar în al doilea rând, să fie toate la fel în câte 54 de exemplare. E important ca toți copiii pe care îi ajutăm să primească exact aceleași lucruri.

Rezonabil, mă gândesc și răsuflu puțin ușurată că, cel puțin aparent, nu aleargă după banii mei.

– Și, la ce lucruri v-ați gândit în mod special?

– Pastă și periuțe de dinți, șampon, absorbante pentru fete și ceva dulciuri, sărăcuții de ei.

Maria și Ghiță. Foto: Anca Popa

Se întâmpla acum un an în preajma Crăciunului. Am găsit un articol în presa locală care spunea că Ghiță și Maria, orfani crescuți la casa de copii, colindă de cinci ani cu chitara în mână în preajma Sărbătorilor firmele din oraș, iar cu banii strânși, ajută copii din centrele de plasament și oameni ai străzii. De asemenea, contribuie cu un salariu la propria campanie.

Apoi Ghiță a inițiat o campanie de Paște unde a strâns hăinuțe și obiecte de igienă personală pentru familii nevoiașe. Și dulciuri, sărăcuții de ei. Încă un salariu pus la bătaie de cei doi. De 1 iunie și-au dorit să cumpere pentru un centru de plasament ce adăpostește copii cu probleme psihice, o masă de ping-pong. Și un tort mare, sărăcuții.

Acțiunile de Paște și de 1 iunie s-au desfășurat în pandemie așa că, deși am păstrat legătura și ne-am implicat, am cunoscut cu adevărat întreaga familie mult mai târziu. Apartamentul lor este luminos, extrem de curat și aranjat cu bun gust. Mulți oameni cred că, dacă am locuit pe străzi, stăm și acum în mizerie și când vin la noi sunt parcă deranjați de ce găsesc, spune Maria, ridicând sprâncenele subțiri. Copiii mișună veseli și curioși. Au trei ani și jumătate, respectiv un an și jumătate.

Ghiță. Foto: Anca Popa

Ghiță zis și Pășunaru’

Pășunaru’, că de ce te-o născut mă-ta în câmp, pe iarbă, i-a explicat tatăl biologic, acum trei luni când s-au cunoscut. Ce fa’, Ghiță, hai să bem un pahar, el vorbea cu mine de zici că ne știam de când lumea, că de nu îi spunea fratele meu cine sunt, trecea pe lângă mine și nu mă cunoștea. Noi așa am crescut, cu gândul că nu-i avem și gata, acum nu ne mai afectează, încearcă Ghiță să se convingă singur și își șterge ochii de o scamă imaginară.

Ghiță. Foto: Anca Popa

La 20 de ani, când a absolvit liceul cu profil industrial, secția tâmplărie, Ghiță a fost dat afară din sistemul de protecție al copilului. Pe lângă echivalentul unui salariu minim pe economie, bani cu care se presupunea că trebuie să se descurce, la plecare, a mai primit și propriul dosar cu ancheta socială și date despre părinți și frați. Familia lui se pare că trăia într-o colibă de cartoane, pe câmp, la periferia orașului. Gheorghe avea doi ani atunci când au venit serviciile sociale alertate, probabil, de oameni îngrijorați de soarta copiilor. Copiii erau singuri, se hrăneau din gunoaie, fetița de patru ani avea grijă de frații mai mici. Ghiță era subnutrit, cu o burtică proeminentă și avea giardiază. Patru din cei cinci frați au fost duși la casa de copii, pe vremea aceea sistemul încă despărțea frații. Băiețelul poreclit Trandafir – îmi pot imagina din ce cauză – a rămas în familie, dar Ghiță spune că a ajuns cel mai rău din toți frații. Ceilalți s-au descurcat în viață cât de cât. Au păstrat legătura unii cu alții, dar nu una strânsă. Se ajută la nevoie. Una dintre surori, care este acum la închisoare, trăia pe străzi. Dacă mă suna la 2 noaptea și zicea, hai, fra’ că n-am bani de mâncare, îi dădeam, eu am înțeles-o și niciodată nu am judecat-o, nici că fumează, nici că altele, că uneori dacă pípi, țigările îți țin și de foame, și de toate.

Primul pe țară, al doilea pe județ

Un copil frumos, talentat la muzică și cu aptitudini sportive – visul oricărei mame, indiferent dacă vrea să recunoască, sau nu. Sensibilitatea la muzică a lui Ghiță a fost descoperită de către o doamnă din Elveția, care venea ocazional la casa de copii, să se joace cu ei. Ea i-a cumpărat la 15 ani prima chitară și l-a dus la cercul de chitară al Palatului Copiilor, aflat la cinci minute de mers de centrul de plasament. Dacă nu mă lua ea de mână, să mă ducă și să mă înscrie, nu o făcea nimeni, spune Ghiță cu amărăciune în glas. Pe nimeni nu interesează dacă ești bun la ceva, nimeni nu te încurajează. Aici a învățat Ghiță să cânte acompaniat de chitară. Trei ani la rând a câștigat locul întâi pe județ la secțiunea folk, dar nu a avut șansa să participe la faza națională. Doamna respectivă a dorit chiar să îl adopte, dar el nu a fost declarat niciodată adoptabil, părinții lui naturali nu au fost decăzuți din drepturi, iar doamna nu a putut obține acordul lor, în condițiile în care mama era plecată din țară, și nu l-a vizitat niciodată, conform spuselor lui Ghiță.

Cu doamna din Elveția. Foto: Anca Popa

Nouă ani s-a antrenat Ghiță cu bucurie și speranță, alături de echipa sa de baschet, care s-a calificat în divizia B. Nu conta nici faptul că în deplasări mergea cu un sandviș pentru două zile sau că nu avea o alimentație adecvată nevoilor unui sportiv de performanță. Când am ajuns în divizia B, m-au dat afara din centru si a trebuit să mă las de sport. Așa mi s-au dus toate visele mele, tot mi s-a năruit când a trebuit să plec din centru. Tot, tot, tot.

Cine-i și futaru’ ăsta?

Ghiță. Foto: Anca Popa

Au fost primele cuvinte pe care i le-a adresat mama lui biologică. Una din surorile lui Ghiță l-a dus să își întâlnească mama venită pentru scurt timp din străinătate. Aceasta a crezut inițial că fiica ei îi prezintă un iubit nou.

– Păi, îți spun eu, femeie, ăsta-i fi-tu!

– Vai, Pășunaru meu, ia să-ți iau o cafea, un suc, ceva.

A fost o șansă risipită, acesta a fost singura remarcă a lui Ghiță pe marginea acestui incident. Tremurul vocii însă a spus tot restul.

Maria

Maria. Foto: Anca Popa

Minionă și subțirică, îmi vine să o întreb dacă e majoră. Dar mă uit în ochii ei și luciul lor metalic mă face să îmi înghit pe dată gluma proastă. Maria are 27 de ani, un metru și jumătate înălțime, determinare în glas și multă siguranță în mișcări. Are șapte frați buni, risipiți prin sistemul de protecție a copilului și șapte frați de tată, analfabeți, precum părintele lor. Abandonată în maternitate, Maria a trecut prin trei centre de plasament. Anul trecut când și-a cunoscut tatăl, acesta a încercat să își ceară iertare. Și el e necăjit, stă într-o baracă, dar e respectuos și curat. Ești părintele meu, eu trebuie să te accept, i-am spus. Nu trebuie să îți pară rău că m-ați abandonat. La centru ne-au îmbrăcat, ne-au dat de mâncare. Noi între noi, fetele, ne-am înrăit. Dar sunt bine, sănătoasă. E important ca greșelile pe care le-am făcut, să nu le mai facem. Mama Mariei este internată într-un ospiciu. A trăit singură pe străzi, prin barăci, a trecut printr-un incendiu și a înnebunit. La telefon râde non-stop, nu știe de mine.

Și mătura avea un cui în vârf

Maria a fost întotdeauna micuță și slăbuță și de aceea era o victimă sigură pentru fetele mai mari. La început povestește că fetele o puneau să le spele lenjeria murdară, dar cu trecerea anilor, a trăit lucruri mult mai grele. De-a lungul timpului a fost bătută, călcată în picioare cu bocancii, agățată în cui. La unsprezece ani, fetele au forțat-o să fumeze, iar dacă inițial a refuzat, au ars-o cu țigara pe limbă. La cincisprezece ani au prins-o trei fete mai mari, invidioase pentru că era liniștită și au încuiat-o într-o încăpere. În punctul acesta, Maria, are deja lacrimi în glas. Apoi au sufocat-o cu o pătură, au dezbrăcat-o complet și au încercat să o violeze cu coada unei mături. Îngrijitorul i-a auzit țipetele și a intervenit. Maria a avut nevoie de îngrijiri medicale la spital. În aceeași seară, fetele au vrut să se răzbune pe ea și au mușcat-o în mai multe locuri până la sânge, cicatricele de pe brațe și pe gât sunt încă vizibile. M-au pus într-o cameră singură, la izolare ca să mă ferească de fetele mari, îmi turnau îngrijitoarele betadină în răni.

Și în ziua de azi se trezește Maria noaptea țipând că nu are aer și aruncând pătura de pe ea, spune Ghiță cu voce șoptită.

Eu nu am fost la spital să caut în arhive dosarul medical al Mariei. Pentru că Maria nu numește pe nimeni și nu acuză. Eu o cred! Cred că a pătimit multe și cred că nu e singura. Dacă e să arătăm cu degetul, atunci spre sistem, nu spre persoane individuale.

Maria și Ghiță B.

Ne-am cunoscut în tabără, aveam ce aveam cu el că cânta la chitară și roiau fetele pe lângă el.

Maria și Ghiță. Foto: Anca Popa

Deși au fost dați afară din centrul de plasament la un an distanță, acest eveniment a fost o traumă pentru fiecare în parte. Ghiță spune că s-a îmbolnăvit de psoriazis într-o săptămână, după ce a fost dat afară din centrul de plasament. Eu m-am agățat de tot ce am putut în perioada aia. Dacă cineva îmi zicea, bă, hai repede, că acolo-i de lucru, acolo meream. A mers pentru câteva luni la Cluj, la un curs de mecanic-locomotivă. Nu l-a absolvit din cauză că nu era ce trebuia, eu sunt așa, mai familist, nu vreau să stau departe de Maria. În acest timp Maria, a găsit adăpost la o fundație, alături de alte fete din centrele de plasament. L-a cazat și pe Ghiță, clandestin, așa cum fac și studenții în căminele studențești. Dar celelalte fete, geloase, au pârât-o. Maria a bătut-o pe una dintre ele și astfel a fost dată afară. Din nou pe străzi. Prima noapte au petrecut-o în birtul gării, trăgând de o cafea, cu plasele de haine alături. Au urmat alte nopți sub cerul liber sau la adăpostul celor fără adăpost. Vreo trei ani de zile am fost chinuiți, am stat numai pe străzi, pe la cunoscuți, cum am putut. Dar ne-am promis un lucru: când avem căsuța noastră, facem copii.

Familia B. Foto: Anca Popa

Prima campanie umanitară – a luat foc chitara

Acum șase ani Maria și Ghiță au constatat că o duc foarte bine. Lucrau amândoi, aveau o locuință închiriată. Și atunci au simțit că trebuie să ajute. Cum nu au venit părinții la mine niciodată, eu am suferit foarte mult, chiar dacă lumea nu a știut, mult am chinuit, când vedeam că vin părinții la alți copii. Atunci dacă aveai o ciocolată, erai patron. Am trăit și vremuri când ne împărțeam mărul în patru. De la treaba asta am început, am pornit campania. Eu eram disperat după dulciuri. Până la douăzeci de ani nu mi-am serbat ziua de naștere. Inima mea a rămas la copiii de acolo. Mă gândeam nu că sunt chinuiți, dar că într-o zi vor pleca de acolo și vor trece prin ce am trecut eu. Au colindat cu chitara firme și persoane dornice să ajute și au pornit o campanie umanitară pe Facebook în care au pregătit pachete pentru 150 de copii și nevoiași, dar în final au ajutat 200. Nu doar copii orfani sau familii sărace, Ghiță și Maria au mers în Ajunul Crăciunului în gară și la adăpostul pentru oameni ai străzii. Știind din experiență cum este să nu ai un acoperiș deasupra capului, au ales să ajute acolo unde vulnerabilitatea și mizeria sunt mai mari. În a treia zi de Crăciun au hotărât să meargă la patinoar. La întoarcere au constatat că sunt din nou pe drumuri și că trebuie să o ia de la capăt. Imobilul în care locuiau a luat foc din cauza unui scurt-circuit. Uite, țiganii, au dat foc la casă, a strigat după ei o vecină. A ars tot avutul lor, chiar și chitara. Au salvat doar actele aflate într-o cutie de tablă și, ca prin minune, rochia de cununie a Mariei.

Foto: Anca Popa

Apartament de închiriat? Desigur! Oh, mă scuzați, nu pentru țigani!

S-au mutat temporar în gazdă la un cunoscut. Plăteau mult și locuiau în condiții improprii. Baie făceam la lighean, cu apă rece. Și ne adunam hainele în pungi, să nu mergem la serviciu cu gongi în haine (de la “goange”, gândaci ) și să nu mirosim. Noi eram bucuroși că aveam unde sta. Făceam supă la plic și mâncam două zile, mâncam pită cu margarină și vegeta. Ne-a mai ajutat și Crucea Roșie. În câteva luni au strâns 500 de euro și au pornit să caute o locuință de închiriat. Aveau bani pentru două chirii plus garanție, erau optimiști. Vorbeau cu proprietarii la telefon, totul era în regulă, apoi când mergeau la apartamente, lucrurile luau o altă întorsătură. Unii spuneau că, vai, tocmai s-a dat apartamentul de zece minute, alții spuneau pe șleau că nu primesc rromi. Ghiță, blând și împăciuitor le spunea: bine, sănătate, Doamne-ajută. Pe Maria însă, au luat-o nervii. Zic: domnule, ține-mă o lună și vezi dacă sunt om, nu mă judeca după cum arăt. Dacă sunt om, mă ții mai departe, dacă nu, mă scoți în stradă!

Maria și Ghiță. Foto: Anca Popa

Au dat peste o doamnă și au simțit nevoia să se justifice, ca să nu mai piardă vremea:

– Doamnă, noi suntem țigani!

– Copile, pe mine mă interesează să fiți oameni.

Au stat cu chirie la acea doamnă până au reușit să strângă un avans pentru Prima Casă.

Vezi, Anca, asta e greșeala oamenilor. Nici nu stau să te cunoască. Te judecă după cum arăți. Poate noi am avut o viață ușoară, pe lângă alții. Alții au suferit mai rău.

Mărturisesc că nu am știut ce să îi răspund Mariei și că nu am avut curaj să mă uit în ochii ei în acea clipă.

După nuntă, nu am mai fost țigani, știi?

Casa de copii nu te pregătește de viață. Din generația noastră suntem printre puținii care ne-am realizat. Majoritatea fetelor sunt prostituate prin străinătate, băieții sunt mulți la pușcărie.

Maria și Ghiță. Foto: Anca Popa

Maria și Ghiță au avut șansa să participe la o emisiune TV, care oferă unor tineri vulnerabili o nuntă de vis, televizată, în schimbul poveștii lor de viață. Se pare că episodul nunții lor a avut mare succes și, pentru scurt timp, s-au bucurat de o oarecare celebritate pe care au folosit-o pentru a ajunge la cât mai mulți oameni, firme și în presa locală, cu campania lor umanitară „Dar din dar pentru nevoiași.” Ne oprea lumea pe stradă, voia să facă o poză pentru Facebook, sau ne invita la un suc. Noi suntem oameni simpli și așa rămânem. Nu trebuie să ne schimbăm, chiar dacă Dumnezeu ne dă un pic mai mult. Cel mai mult m-a durut că de atunci nu ne mai consideră lumea țigani. Mă uit la Maria cu atenție și văd un metru și jumătate de bun simț și modestie.

Foto: Anca Popa

Amândoi recunosc faptul că emisiunea aceea le-a schimbat viața. Mulți oameni au venit spre ei, dar o parte s-au retras. S-a stricat relația când au venit la noi și au văzut că nu suntem boschetari, că avem o casă curată. Ne spun unii: vai, da’ ce mult v-o dat Dumnezeu! Noi am muncit, n-am cerșit, nu ne-a picat din cer!

Au avut probleme chiar și atunci când scoteau copiii în fața blocului, la leagăne. Spuneau părinții fiului nostru: pleacă de aici, nu-mi atinge copilul! Apoi, dacă au văzut emisiunea, s-au schimbat.

Știi, dacă alții vor să fie ce nu sunt, e problema lor. Nimeni nu e perfect, dar hai să fim un pic mai buni. Nu e greu, nu? Tu ce zici, Anca?

Din nou, pentru o clipă, îmi lipsesc cuvintele.

La ultima vizită la ei acasă, i-am spus Mariei că o consider o femeie înțeleaptă, care nu a trecut prin greutăți precum gâsca prin apă. A ieșit din ele puternică și încrezătoare. M-a îmbrățișat lung și mi-a făcut cel mai frumos dar: un cântec din sufletul ei de copil. Îl puteți vedea aici.

Și îmi permit un sfat: dacă o întâlniți pe Maria, tratați-o cu respect. Nu vă uitați că e o țâră de om. Vă asigur că nu o vreți DECÂT ca prietenă!

Notă

  • Maria și Ghiță își doresc să înființeze o asociație, dar le lipsesc cunoștințele necesare. Dacă doriți să îi sprijiniți în acest demers, se vor bucura.
  • Aceasta este o poveste de viață, nu un demers jurnalistic. De aceea, este irelevant în care centre de plasament au crescut Maria și Ghiță. De curând, cu ocazia unei dispute în cadrul familiei extinse, am înțeles că există adevărul meu și adevărul tău. Atât timp cât acestea nu se transformă, prin efort și bunăvoință, în adevărul nostru, problema persistă. Tot așa, acesta este adevărul Mariei și al lui Ghiță. Ei nu acuză, nu arată cu degetul. Spun simplu, asumat, ce au trăit și au simțit. Sistemul suntem noi, toți.
Foto: Anca Popa

19 comentarii

  • Anda Popescu

    Impresionanta poveste de viață! Poveste prezentată cu multa căldură, sensibilitate, respect și considerație față de Maria și Ghita. Întradevăr, sistemul… lasă prea mult de dorit și „suntem noi”.

    • Peter Minea

      Da, este o poveste de viață impresionantă unde oamenii au avut urcușuri, coborâșuri, diverse răutăți de înfruntat și în cele din urmă au dovedit că pot învinge și au format o familie exemplară. Lupta pentru înfrângerea și infirmarea prejudecăților vieții este una grea, ține foarte mult de gândirea noastră. Să le dea Domnul Mariei și lui Ghiță să fie bine și mai departe!

  • Popa Fulga

    Cu adevarat prejudecatile ne duc pe calea gresita de a nu intelege si adevarurile altora.
    Asa ca putem prin indiferența sau agresvitate sa-i ranim in loc sa-i ajutam.
    Povestea asta, mestesugit lucrata ne trezeste din al nostru” dolce farniente” precum un dus rece intr-o dupa amiaza torida de vara.
    Sper ca efectul ei sa atinga cat mai multe suflete si sa deschda cat mai multe buzunare pt ajutorarea ” saracutilor”
    Continua sa impletesti cuvinte magice in povesti pilduitoare, draga Anca
    Gughy

  • Mihaela Cirica

    Frumoasa poveste de viata si foarte reala.Imi amintesc de acesti 2 tineri ca le am vazut povestea de viata in acea emisiune si mi s a parut ca nu isi vor irosi sansa.
    Ma bucur ,Anca, ca le ai descoperit povestea si o promovezi.
    Succes in tot ce intreprinzi.

  • Sanda Orha

    Buna ziua, povestea acestor tineri exraordinari m-a emotionat mult. Noi tocmai cautam o asociatie ca aceea pe care doresc dansii sa o infiinteze, ca sa ajutam cu ce putem. Am dori sa ii contactam ca sa vedem cum au nevoie sa ii ajutam.va rog sa-mi trimiteti coordonatele lor. Felicitari pentru acest articol atat de necesar. Din pacate, copiii acestia inca nu beneficiaza de conditiile necesare pentru a iesi di caruselul saraciei si abandonului. Aceasta atitudine trebuie sa se schimbe si prima schimbare vine in inima fiecaruia dintre noi.

  • Avram Teodora

    Fie că sunt berze, obiecte și case vechi, fie că sunt copii abandonați, scrii cu suflet despre oamenii cărora le pasă de ele. In vârtejul de articole negative și superficiale e o mângâiere sa vedem și altceva, altcumva! Să ai spor și inspirație. Aștept povești care să vină spre tine și, prin tine, spre noi!

  • Bogdan

    Da, o poveste care arată prejudecățile oamenilor. Ce mi-a plăcut în mod deosebit este faptul că viața lor a început să se schimbe în bine în momentul în care s-au gândit la alții. Cred cu tărie faptul că în momentul în care oferi necondiționat, ceva se întâmplă, te face să devii altă persoană, să te schimbi în bine. Probabil este în primul rând o schimbare spirituală. Iar viața lor s-a schimbat…

  • Bogdan

    Și m-aș bucura împreună cu familia noastră să punem și noi umărul la dezvoltarea unei astfel de comunități. Aștept și eu anumite contacte pentru a vedea cum putem fi de folos. Recunoscător…

  • Calin-Dinu Zamfirescu

    Foarte emotionant. Sa ajuti pe cei care nu se pot ajuta singuri, inseamna sa ajungi la echilibru, la liniste interioara, la bucurie.

  • Aura Ballo

    Ce oameni puternici și frumoși, după atâtea încercări cumplite! Sigur că pentru toate greutățile lor sunt vinovați, în primul rând, cei din „sistemul oficial „, dar noi, noi ceilalți ce am facut, ce facem?
    Felicitări, Anca Popa, cu mulțumiri pentru că ne (mai) scuturi din bula noastră de comoditate!

  • Taisia

    Apreciez demersul Ancăi Popa de a prezenta oameni frumoși, oameni a căror viață și fapte pot servi drept model și pentru semenii lor. Putem observa că mass-media este astăzi mult mai preocupată să caute senzaționalul negativ, bârfele ieftine și faptele reprobabile, decât să evidențieze virtuțile și calitățile umane, care pot influența în bine întreaga societate. Avem nevoie de modele demne de urmat, care să ne însuflețească spre a fi mai atenți și mai sensibili față de semenii noștri și față de tot ceea ce ne înconjoară! Avem nevoie să ne amintim să fim Oameni!
    Felicitări celor doi tineri, care prin iubire și generozitate, au reușit să depășească greutățile pe care le-au întâmpinat! Felicitări că au reușit să păstreze bunătatea în suflet, în acele condiții grele, care ar fi putut atât de ușor să îi înrăiască! Și felicitări Ancăi pentru că ne-a împărtășit povestea lor și a altor oameni frumoși!

  • Nicoleta M

    Minunata poveste, foarte inspirationala! Și cu un mesaj important pentru multi dintre tinerii din ziua de astazi…și nu doar pentru ei. Mulțumim Anca că ai împărțit aceasta poveste cu noi! 🙏

  • Anca Popa

    Vă mulțumesc tuturor pentru delicatețea cu care ați înteles să răspundeți acestei povești și pentru aprecierea pe care ați exprimat-o la adresa Mariei și a lui Ghiță. Mi-a fost teamă de faptul că dacă nu reușesc să transmit ceea ce doream, vor exista reacții care să îi afecteze pe cei doi. Recunoscătoare că nu a fost așa. Am contactat direct pe cei care au exprimat disponibilitate de a ajuta. Dacă am omis pe cineva, îmi cer scuze și vă rog să îmi spuneți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *