Din superstiție, primul Einschenk a plantat spre sfârșitul vieții un măr, cu speranța că va apuca să mănânce din rodul lui, dar băiatul spălătoresei a cules primele două mere. De bună credință și neînțelegând tevatura, femeia a adus câteva mere de la ea de acasă, în fond tot mere erau și acelea, nu? Al doilea Einschenk nu suporta nicio rază de soare pe cap și nu pleca din casă fără pălărie. A făcut războiul pe tunul-gulaș (Gulaschkanone) și s-a întors cu o schijă în cap. Întrebat fiind de un țăran, dacă a venit atât de curând să repare, din nou, orga bisericii, a răspuns: Da, dar ultima dată am reparat-o acum treizeci de ani.

Ne aflăm într-un muzeu viu. Așa începe domnul Arnulf Einschenk, a treia generație Einschenk, povestea. Are 81 de ani, e vesel și glumeț. Suntem în centrul Brașovului, pe sfârșit de pandemie, Ucraina a fost invadată în urmă cu peste o lună, iar eu am senzația fizică a unei coborâri în timp în atelierul-magazin, unde, în urmă cu 126 de ani, Karl Einschenk cumpăra pe credit casa de pe Schwarzgasse, actuala stradă Nicolae Bălcescu. Timp de un secol și un sfert familia Einschenk a trăit făcând ceea ce a învățat din tată în fiu: să își câștige existența din muzică, construind orgi în biserici, acordând piane, vânzând și reparând instrumente muzicale. Stăpânirile s-au schimbat, au izbucnit războaie mondiale, deportări, comunism, exodul sașilor, tranziție, europenizare, din nou război. Timp de 126 de ani lumea le-a văzut pe toate. Timp de cinci generații familia Einschenk a trecut prin vremuri și schimbări. A rezistat cu obstinație, s-a adaptat și a supraviețuit. Și-a salvat memoria și tradiția, a pus preț pe ea însăși, astfel că acum privește în urmă la o istorie de familie documentată și respectată.

Einschenk 5G (generații)

Am avut privilegiul să cunosc cinci generații Einschenk: trei în mod direct și două din povești, respectiv din cartea Amintiri ale constructorului transilvănean de orgi Karl Einschenk, îngrijită de Christine Chiriac și Ursula Philippi, publicată în limba germană la editura Schiller.

G1: Karl Einschenk 1867-1951 – 8 copii și 44 de orgi

Dacă aș putea acorda toți miniștrii de război precum un pian, astfel încât acordurile înalte să armonizeze cu cele joase, atunci sigur nu ar mai exista război pe acest pământ. Karl Einschenk, G1

Denumirea Schwarzgasse (Străduța Neagră) nu provine de la Biserica Neagră, aflată în apropiere, ci de la tăbăcarii și pielarii care aveau atelierele în zonă. Pieile prelucrate și spălate ce înnegreau pârâul au dat numele străzii. Aceste bresle au intrat în declin, odată cu construirea căii ferate, când transportul și corespondența nu se mai făceau cu poștalionul, în consecință a scăzut drastic cererea pentru obiecte de piele și harnașament.

În 1897, Karl Einschenk, constructor de orgi, acordor de piane și reparator de instrumente muzicale, cumpăra casa pe credit, de la un maistru tăbăcar pentru 14.000 de coroane. A cincea generație de la Karl desfășoară același tip de activitate, în același loc, de 126 de ani. Karl a avut opt copii, iar familia trăia foarte modest și chibzuit. Comenzile nu curgeau, concurența era mare, iar Karl umbla în localități după comenzi cu căruța trasă de măgar și lada cu unelte.

A fost calfă călătoare și a învățat meserie la Budapesta, Viena și Berlin. Karl Einschenk a construit 44 de orgi în biserici evanghelice, catolice, reformate, unitariene din Transilvania, precum și la Palatul Regal din București. Prima orgă a fost construită în Aiud și ultima, din 1939, răsună și azi în biserica Blumăna (Blumenau) din Brașov. Construcția unei orgi dura mai bine de un an în atelierul cu calfe, iar apoi asamblarea în biserică era o altă poveste. Orgile Einschenk erau renumite pentru sunetul lor, iar constructorul a adaptat mereu instrumentele ca să țină pasul cu timpurile.

La 78 de ani, bunicul a trebuit să aibă grijă de întreaga familie în perioada deportărilor. Într-o noapte, a fost deportat unchiul Reinhold, în alta, soția lui. Au venit vecinii la bunicul meu și i-au spus, vezi că nepoții tăi sunt singuri și plâng. Copiii aveau 8, 5 și 3 ani. Mătușa mea s-a deghizat în femeie bătrână și s-a dus cu un cărucior să aducă la bunicul acasă copiii și ceva lucruri. Era 1945. Soția mea a avut noroc, ea s-a născut chiar în acea perioadă și trebuia alăptată, astfel, a scăpat mama ei de deportare. Mama mea suferea de plămâni și avea dovadă medicală. Bunicul a trebuit să hrănească nepoții: 2 de la sora lui, 3 de la fiica lui cea mai mare, al cărei soț a fost și el deportat, și 2 de la fiul Otto. Ani de zile au fost la masă 12 – 14 guri de hrănit. Din fericire, din familie s-au întors toți din deportare. Arnulf Einschenk, G3

Karl Einschenk a fost un patriarh a familiei, un om poate aspru, dar muncitor și consecvent. Obișnuia să spună: cine dansează duminica, trebuie să fie punctual luni, cine poate petrece, acela trebuie să poată să și muncească.

G2: Frații Helmut și Otto Einschenk și tunul-gulaș

Dintre fiii lui Karl, Otto a fost constructor de orgi specializat în Dresda, Helmut reparator și acordor de piane în anii ’30 la Stuttgart, iar ceilalți trei fii s-au specializat în construcția de instrumente cu coarde și de suflat.

La început Helmut a încercat să scape de armată. O lege prevedea ca toți cultivatorii de sfeclă de zahăr să fie scutiți de armată și el a făcut o înțelegere cu un țăran să livreze un vagon de sfeclă în numele lui. Autoritățile au înțeles, după un timp, că nu pot exista atâția cultivatori de sfeclă câți erau declarați, așa că Helmut a trebuit să se înroleze. A fost repartizat un an la Focșani, la vânătorii de munte, dar spunea că avea mereu fundul rănit de la atâta călărit prin munți. În 1939, s-a căsătorit și nu era deloc entuziasmat să fie în serviciul militar. Ca mulți sași, a ajuns voluntar la Viena, cu perspectiva unei pensii care urma să revină soției. La arsenal, a venit generalul și a întrebat cine știe să facă dintr-un porc cârnați săsești. L-a întrebat pe primul soldat: Știi să faci cârnați săsești? Nu, domnule general, nu știu. Mâine pleci pe frontul rusesc. Cu al doilea a fost la fel. Apoi a urmat tata. Lângă el era un consătean. Tata l-a întrebat, măi, facem din porc cârnați săsești? Facem. Tata a spus: eu știu să fac, dar am nevoie și de colegul meu, pentru că nu pot tăia singur un porc. Generalului i-au plăcut așa de mult cârnații, încât l-a făcut pe tata bucătar-șef. Și așa a plecat tata în Rusia cu tunul de gulaș, ca bucătar. A fost pe front până în Crimeea. A avut noroc, l-a nimerit o schijă în cap și l-au transportat cu avionul într-un lazaret. În acea perioadă, au cucerit rușii Crimeea și mulți dintre tovarășii lui de arme au murit atunci. S-a încercat evacuarea pe mare, cu nave, dar capacitatea a fost insuficientă. Medicul a refuzat să îl opereze și așa a rămas tata cu schija în cap. Toată viața a trebuit să aibă grijă și să poarte pălărie pe soare, probabil îl deranja rana. Tata s-a întors în vara lui 1951, eu am crescut 11 ani fără tată. A fost plecat 12 ani de acasă: 6 ani în război și 6 ani în prizonierat în Donbas. Arnulf Einschenk, G3

G3: Arnulf Einschenk născut în 1940

Are 81 de ani și numără 68 de ani de muncă. Puteam și eu să plec în Germania. Era greu să pleci, era greu să rămâi. Dar nu a regretat niciodată decizia de a rămâne în țară, deși are copii și o bună parte din familie în Germania. Soția, Gundel, este inginer, iar la pensie s-a alăturat afacerii de familie. E foarte talentată la lucrul de mână, la tricotat și la croșetat, adaugă domnul Arnulf, grijuliu.

– Nu plănuiți să ieșiți la pensie, nu găsiți nimic interesant la televizor? îl întreb zâmbind.

– Nu mă lasă clienții, glumește el. Munca îmi aduce bucurie.

A crescut și a mers la școală la Prejmer (germană Tartlau), la bunici , pentru că la țară hrana se asigura mai ușor, în anii grei de după terminarea războiului. În 1954, la finalizarea ciclului gimnazial, și-a întrebat tatăl dacă se poate înscrie la liceu. Acesta, venit în 1951 din prizonierat din Rusia, după o absență totală de 12 ani de acasă, l-a povățuit: fiule, au venit comuniștii, tu vei veni să muncești cu mine în atelier, nu am văzut niciun comunist care să ia unui muncitor ciocanul din mână.

Casa familiei a fost expropriată în 1952, le-a rămas doar atelierul. În 1962 Arnulf a fost nevoit să intre în cooperativă. Făceam reparații de piane, de viori, instrumente de suflat, acordeoane. Am studiat pian și violoncel. Trebuie să vă gândiți, că lucram de la 8 la 15 în atelier, apoi mergeam la liceul seral, prea mult timp nu mai rămânea pentru studiu. Erau alte vremuri. Și fără studiu constant nu avansezi. Și după ce acordezi un pian 3-4 ore, nu prea vii acasă să te așezi din nou la pian pentru studiu. În Tartlau am cântat la violoncel în orchestră, era și un cor. Și soția a studiat pianul.

În anii 60 familia Einschenk a fost la Dresda la constructorii de piane August Förster. Acesta a întrebat cine sunt. Păi suntem Einschenk din România. Atunci domnul Förster a scos un caiet mare, gros, în care era însemnat că ultimul pian livrat familiei Einschenk a fost în 1945. Așa făceam pe atunci afaceri, eram respectați, ține domnul Arnulf să sublinieze.

Când eram mic, la noi veneau muzicienii de la filarmonică și studiau opere. În sala pianelor s-a dansat mult, mai ales după ce s-au întors din deportări, era o nevoie de dans și de veselie. După ce terminau, Kerekes scotea contrabasul și Petri se așeza la pian și cântau muzică de dans. De undeva apărea și o damigeană de vin și petreceau și dansau, de se mișca toată casa. Astăzi oamenii nu mai știu să se distreze așa. Făceam muzică serioasă, cântam valsuri de Strauss, polci clasice. Noi, copiii, aveam voie să stăm pe trepte și să ne uităm. Astea sunt amintiri, oftează Arnulf.

După Revoluție, procesul pentru retrocedarea casei, în care erau cinci familii și două firme, a durat peste zece ani. Casa se afla într-o stare foarte precară, ploua prin acoperiș, chiriașii au lăsat în urmă chirii și utilități neplătite. Adaptarea la vremuri a fost foarte importantă – la comunism, apoi la cooperativă. Doar astfel se pot menține tradițiile și direcția. A fost o problemă de supraviețuire la nivel de familie.

Ca ucenic am mers cu unchiul meu, Otto, la Mediaș și de acolo la Mortesdorf (Motis), lângă Wurmloch (Valea Viilor). Pe drum ne-am blocat în noroi din acela lutos și am lăsat motocicleta la preotul din sat și am pornit spre Mortesdorf, cărând împreună cutia grea de unelte. Eu mi-am dat jos pantofii și țin minte cum îmi trecea noroiul printre degete. La un moment dat am văzut un car cu boi, ce venea din câmp spre drum. Era curatorul din sat, cunoștință veche a unchiului Otto.

– Ce căutați pe aici? întreabă țăranul.

– Am venit să reparăm orga, răspunde unchiul meu.

– Iarăși veniți? zice omul.

– Cum, iarăși, se miră Otto?

– Păi, ați fost de curând aici și ați reparat-o.

– Între timp a fost războiul, deportările, am fost 4 ani în Rusia, au sosit comuniștii. Au trecut 30 de ani de când am reparat orga!

Și omul se mira, iarăși ați venit, repetă Arnulf Einschenk, râzând.

G4: Senta Arvay-Einschenk

A studiat mulți ani pianul, dar a ales ca meserie ingineria economică și a lucrat ani buni în companii internaționale din București și Brașov. Senta are o voce blândă, melodioasă și o fire veselă. După ce s-au născut cei trei copii ai familiei, nu a mai dorit să se întoarcă în multinațională și, din 2014 s-a alăturat afacerii de familie. A fost un pas firesc pentru că eu am fost dintotdeauna, din copilărie, prezentă ca ajutor. Senta a făcut o specializare în domeniul financiar-contabil, a înființat un magazin online și se ocupă de administrarea și dezvoltarea magazinului, o provocare permanentă din punct de vedere economic. Sigur că mă pricep să acordez un pian sau o chitară, spune râzând.

– Cum te simțiți la a patra generație Einschenk, e presiune, e mândrie?

– E un amestec din toate. Sigur că e mândrie și bucurie. La sărbătoarea de 120 de ani a familiei, copiii au spus: avem așa o istorie lungă de familie, păi ea trebuie să continue. Eu m-am bucurat mult să aud asta din partea lor.

Senta consideră că s-a pierdut mult din obiceiul de a face muzică în familie și în comunitate, pentru simpla bucurie a muzicii. Nu trebuie să fie mereu muzică clasică sau barocă, poate fi și modernă, important e să ne bucurăm de ea.

G5: Copiii Arvay

Copiii studiază muzica, a fost un pas firesc. Fiecare și-a căutat instrumentul, nu a fost nimic forțat. Pentru mine a fost important să existe o legătură puternică cu profesorul de muzică. Senta vorbește cald și firesc. Pian, flaut, violoncel, trompetă. Firesc, nu?

De curând a concertat la Brașov violonistul Mischa Maisky. I-am recunoscut, deși urma să ne întâlnim abia a doua zi. O familie frumoasă, cu trei copii de 11, 15 și 18 ani. Am făcut un calcul sumar – o mică avere, biletele la astfel de concerte nu sunt un chilipir, pe bună dreptate. A meritat și pentru copii. Cel mic a devenit puțin nerăbdător la al doilea bis. Încercăm să mergem regulat la asemenea evenimente.

Dacă ceva nu a funcționat, au preferat să schimbe instrumentul. Sigrid a început cu pianul, dar acum studiază flautul. A participat la un master-class în Timișoara, rămâne un hobby, dar la un nivel înalt. Martin a avut de ales între pian, vioară și violoncel. A fost dragoste la prima vedere, atât cu violoncelul, cât și cu doamna profesoară. Avea aproape 6 ani. A fost până în clasa a VIII-a la școala de muzică, ca extern, doar așa putea participa la olimpiadele de muzică. Are și o legătură deosebită cu Marin Cazacu.

Mezinul, Jonathan, a studiat pianul la început, dar mai mult de dragul mamei. Apoi a întâlnit un profesor care predă instrumente de suflat după o metodă germană. Acum studiază în paralel pianul individual și trompeta cu orchestra de copii. Au avut un concert mic la cafeneaua Erasmus din Sibiu, acum cinci ani, atunci când a apărut cartea despre Karl Einschenk, alături de muzicianul și dirijorul Kurt Philippi.

O întrebare se conturează spontan, deși intuiesc răspunsul:

– Copiii citesc cu plăcere, am dreptate?

– Da, așa este. Senta pare ușor surprinsă, pentru ea este firesc.

Atelierul

O curte interioară ca atâtea altele din centrul istoric al Brașovului. Clădirea din dreapta este o încăpere lungă unde aparenta dezordine este perfect structurată: de-o parte este tâmplăria, cu un ax mare cu motor pe tavanul retractabil, unelte de frezat, rindele. Aici se făceau tuburile, carcasele și alte componente ale unei orgi, care apoi se asamblau în biserică. Pe perete atârnă un afiș în germană și maghiară, desenat și tipărit la Budapesta la începutul secolului XX: Karl Einschenk, constructor de orgi și reparator de chitare, piane și acordeoane. Este reclama pe care o lăsa în localitățile unde repara piane sau monta în biserică orgile construite în atelierul său. În cealaltă parte este atelierul de reparat și acordat instrumente, precum și magazinul. Viori, viole, chitare, flaute, acordeoane, muzicuțe atârnă pretutindeni, precum clopoțeii. Mai în spate e plin de unelte de reparat, curățat, găurit, pilit, acordat instrumente muzicale.

La intrare, te întâmpină un membru al familiei Einschenk, iar deasupra, pe perete, cu litere de lemn mari și roșii, este firma originală, veche de un secol.

În clădirea din stânga, într-o încăpere care ar putea găzdui cu succes concerte cu o sută de persoane, este sala cu piane Petrof și Förster, de mărimi diferite, gândite să se potrivească în orice încăpere sau salon. Cauți un sunet suav, delicat, sau mai degrabă unul puternic? Domnul Arnulf Einschenk cântă demonstrativ câteva acorduri de polca sau de vals, acustica sălii este de excepție. Aici aveau loc repetițiile operetei, aici se țineau chefurile, pe vremuri, zâmbește, dar nu povestește decât dacă este rugat. Alături sunt expuse pianine, piane electronice, claviaturi portabile. Ne adaptăm vremurilor, dacă un tânăr are o iubită pe care vrea să o impresioneze, poate să ia claviatura sub braț și să meargă la ea și să îi cânte.

O dată la cinci ani are loc o întâlnire a celor care simt că fac pate din marea familie Einschenk. Sunt peste 100, în România, în Europa sau peste ocean. Anul trecut nu au reușit să se adune din cauza pandemiei, dar au amânat reuniunea pentru anul acesta.

Istoria de familie:

cu toții o avem, dar oare câți o cunoaștem? De obicei se întinde pe trei generații, cu ceva noroc, pe patru. Unii dintre noi și-au cunoscut bunicii, poate au apucat să petreacă timp cu ei.

Mă gândesc la mine: deși s-a stins când aveam 6 ani, țin minte că am fost cu bunicul la mare și că m-a pierdut în Gara de Nord. Sau că am schiat cu el la Păltiniș, am și acum schiurile lui din lemn. Dar mai departe, despre următoarea generație, cea a străbunicilor, nu știu mare lucru. Nu știu nici unde sunt toate mormintele. Cu excepția unor obiecte care au supraviețuit vremurilor și mutărilor, mai avem în familie o scrisoare din cătănia străbunicului. Mi-ar plăcea să știu mai multe despre familia mea de acum 125 de ani. Mi-aș dori să pot transmite mai multe copiilor mei.

Cei 126 de ani de existență neîntreruptă a familiei Einschenk și a firmei de instrumente muzicale nu înseamnă doar orgi în biserici și instrumente muzicale. Înseamnă adaptarea la vremuri, tradiție, cultură muzicală, FAMILIE. Am găsit și ceva ce lipsește cu desăvârșire: graba zilelor noastre, aceea care ne mănâncă sufletele.

Să spun un secret? În curtea interioară sunt câteva din cele mai bogate tufe de hortensii din Brașov. Sunt foarte curioasă ce culori au. Pariez pe albastru. Probabil au fost contemporane cu primul Einschenk din această poveste.

Și, da, mărul plantat de Karl Einschenk există în continuare.