Credem în autobuze? Doar în EduBuzz!

Un autobuz hârbuit, un sat uitat, doi tineri. Provoc orice scriitor să scrie un roman folosind această triadă. Și vin cu un pariu. Că romanul realității bate orice ficțiune. Cine se prinde?

Natalia who?

Are un zâmbet de revistă glossy, e minionă, cu ochi de safir precum Marie din Pisicile Aristocrate. Când ridică dintr-o sprânceană subțire, toată lumea încremenește. Natalia e cameleonică. Vorbește concentrat și răspicat, folosind termeni abstracți, precum: sustenabilitate socială și ecologică, educație antreprenorială, comunitate vulnerabilă, inechitate socială. Dar atunci când vorbește cu copiii din Augustin folosește cuvinte simple și calde, vocea are o blândețe care mângâie. Cu răbdare nemărginită poate explica de cinci ori același lucru, dacă este nevoie. Și deseori este.

Adrian

Oacheș, cu privire luminoasă și un zâmbet perpetuu pe față, e bun și cald ca o pită scoasă din cuptor. Din aceea cu crusta tare și miez cu cartof. Glumește și zâmbește, zâmbește și glumește. Sincer, nu prea știu când mai și lucrează. Copiii roiesc în jurul lui, îi caută apropierea, încurajarea. Le transmite încrederea că nu sunt judecați, orice ar face sau orice nu ar ști să facă. Căci aceasta le lipsește cu desăvârșire copiilor: acceptarea necondiționată.

Și autobuzul

Perioada lui de glorie a fost prin anii ’80-’90. Șaptesprezece metri lungime, din acela cu burduf la mijloc, cu miros pregnant, care lua greu curba pe străzile mai înguste și pe care îl așteptam, în copilărie, în stație, câte o jumătate de oră, iar apoi în trei minute îmi era deja rău. Gică, așa s-a numit unul din șofeii care l-a condus. Autobuzul a zăcut ani buni în curtea Regiei Autonome de Transport din Brașov și a fost scos la vânzare în 2020, înainte să fie dus la fier vechi.

Dar Augustin? Cine e Augustin?

Mai bine spus: unde e Augustin? Satul cu nume de sfânt se află în mijlocul țării, la 45 de minute cu mașina de Brașov. Are aproximativ 600 de copii și una dintre cele mai mari rate de abandon școlar din România.

După două zile și jumătate simțeam că mi se desprinde pielea de pe obraji.

Sunt incomozi oamenii care te fac să te simți mic și insuficient de bun. De când am cunoscut-o pe Natalia Ginghină, m-am trezit punându-mi întrebarea dacă și pentru cine mi-aș risca sănătatea sau chiar mi-aș da viața. Teoretic, pentru familie. Dar, cum nu am fost pusă în această situație, nu pot băga mâna în foc. Un NU categoric pentru străini sau pentru principii. Absolut, nu! Și aici alegerile iau căi diametral opuse. În 2017 Natalia a făcut greva foamei alături de doi lideri sindicali de la fostele Uzine Sodice Govora, motivată de concedierea abuzivă a acestora. Apoi a organizat un marș și o expoziție împotriva abuzului, în sprijinul drepturilor angajaților din România, în general.

Suedia: penitenciare și corectitudine politică

Sunt oameni care trec prin viață cu ochelari de cal. Pentru ei este mai simplu, pentru că nu văd ce se întâmplă în jur. Alții sunt sortiți să vadă toate nedreptățile și să sufere pentru ele. Și atunci, nici măcar nu mai au de ales, pur și simplu trebuie să se implice, să ajute, să repare. Natalia a crescut cu o puternică dorință de corectitudine și de echitate socială. Eu am visat să devin avocată, mi s-a părut că ceva e nedrept în jur și voiam să îndrept lucrurile pentru mine și pentru ceilalți. Ca adult, simt aceeași dorință și responsabilitate, dacă nu fac nimic, atunci nu pot avea pretenția ca lucrurile să se îndrepte de la sine sau prin munca altora. Natalia provine dintr-o familie modestă și nu spera să poată găsi un cabinet de avocatură pentru stagiatură, așa că, a studiat engleză-germană. A început și a doua facultate de coreeană-romani (limba vorbită de minoritatea romilor). Apoi, la 23 de ani, a plecat în Suedia, ca surdul la oaste, și a ajuns să studieze la un master de Leadership strategic către sustenabilitate ecologică și socială la Blekinge Institute of Technology. A trăit zece ani în Suedia, a învățat ușor limba suedeză și s-a angajat la Forțele de Muncă. A lucrat la un centru de ajutor pentru imigranți europeni, mulți dintre ei români fără adăpost al Armatei Salvării. Agenția Națională de Penitenciare căuta angajați care să creadă în potențialul de reabilitare al oricărui om, așa că, Natalia a lucrat în două penitenciare, unul cu nivel minim de securitate, cu infracțiuni mici sau cu infractori care câștigaseră capital de încredere pentru că mai aveau puțin și urmau să fie eliberați. Al doilea penitenciar a fost cu nivel de securitate mai ridicat, pentru bărbați condamnați pentru violență domestică. Cauzele principale de infracționalitate sunt: situația timpurie din familie, educația, capacitatea de auto-control. Un moment nefericit, abordat nepotrivit. În experiența profesională, Natalia a găsit o constantă în poveștile oamenilor: lipsa accesului la educație duce la vulnerabilitate pe viață. Lecția învățată este că, în majoritatea cazurilor, omul de după gratii nu a primit în perioada copilăriei iubirea și cunoștințele necesare, astfel încât, ca adult, să ia deciziile potrivite în situații nepotrivite.

Douăzeci de ani la cercetași lasă urme pe viață

Adrian Secal: cercetaș de când încăpea în picioare sub masă, cum singur spune, de profesie asistent social. Toată viața profesională și-a petrecut-o în ONG-uri. Primul loc de muncă a fost în comunități rurale dezavantajate. Apoi a lucrat la un centru pentru copii cu boli terminale în Bacău și la un centru de plasament de tip familial unde a avut în grijă opt copii cu vârste între nouă și șaptesprezece ani. Mutat la București, a continuat traseul de ONG-ist, pe parte de dezvoltare a economiei sociale și de dezvoltare economică a comunităților. Mi-am dat seama că nu este suficient să intervii cu sprijin din zona asistenței sociale, dacă nu încerci să aduci și resurse în comunitate, dacă nu dezvolți inițiative. A lucrat la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile și la World Vision România și a susținut cursuri de antreprenoriat social, înainte să intre în programul Teach for Romania, care l-a dus în Augustin.

Dascăli în Augustin

Din 2018, respectiv 2019, Adrian și Natalia au fost dascăli la școala din Augustin, în cadrul programului Teach for Romania, parte a proiectului internațional cu peste 45 de țări afiliate, Teach for All, care încurajează persoane cu spirit civic și cu experiență, să predea în zone defavorizate, pentru a oferi comunității o perspectivă nouă și a produce schimbări în mentalitate. După ce a trăit, a studiat și a muncit zece ani în Suedia, Natalia cea poliglotă, a adus cu ea în Augustin, poate fără să realizeze, o limbă străină, pe care copiii o înțeleg cel mai bine: a toleranței și a acceptării. Cercetașul-ONG-ist și-a suflecat urgent mânecile, atunci când a înțeles câtă treabă este aici, în afara orelor de școală. Venind în Augustin, am urmărit să înțeleg sistemul educațional într-o comunitate rurală. Din punct de vedere economic, civic și social, știam cum stau lucrurile. Apoi am dorit să sprijin o școală pentru a avea un alt tip de interacțiune cu copiii și alternative în afara orelor de program. Adrian a obținut donații pentru copii: rechizite, haine, cărți pentru bibliotecă, calculatoare în școală. A organizat o campanie de strângere de laptopuri prin care a făcut un mini laborator de informatică, dotat cu cele 25 de laptopuri obținute. Cum școala nu are suficiente spații pentru activități cu copiii și există restricții legale, Natalia și Adrian și-au dorit să facă un centru educațional pentru a putea interacționa cu copiii mai des, oferind sprijin. Localitatea numără aproximativ 2100 de locuitori, dintre care cam 600 sunt copii.

Nu vreau, nu pot, mi-e sâlă, doamnă!

Cu timpul, Natalia și Adrian au ajuns să cunoască comunitatea, să înțeleagă problemele în profunzime și să caute soluții utile și personalizate. Copiii au internalizat eșecul, acesta a devenit o normă, o expresie a neputinței. Adulții au ajuns în situații vulnerabile nu pentru că nu ar putea sau nu ar vrea mai mult, ci pentru că sistemul și contextul îi limitează din start. Familia, copilăria, satul, modul în care s-au raportat alți adulți la copilăria lor, toate acestea lasă urme adânci. Părinții își doresc pentru copiii lor absolvirea clasei a opta, pentru a se putea înscrie la cursuri de calificare, la școală de șoferi, spune Natalia. Au copii care frecventează școala cu regularitate, dar sunt copii care nu au certificat de naștere, care practic nu există, nu au medic de familie, nu primesc alocație, nu au fost înscriși la școală nicio zi. Apoi sunt copii care abandonează școala pentru că trebuie să ajute în gospodărie sau să aibă grijă de frații mai mici. Sunt copii care frecventează școala sporadic, sezonier. Atunci când e timpul, merg să culeagă ciuperci, soc, tei, melci. Sau să vândă flori. Când plouă prea tare sau ninge prea mult nu pot veni la școală pentru că nu au încălțăminte potrivită. Când se spală rufele în familie – la propriu, stau acasă să ajute și așteaptă să se usuce hainele. Iar când vin la școală le este greu să recupereze ce au pierdut. Deci, nu pot, mi-e sâlă, domnu’.

Atunci când realitatea bate imaginația. Și Adrian nu duce lipsă de imaginație.

Un lucru șocant pe care l-am descoperit, a fost faptul că elevii nu au acasă spațiu unde să învețe, să facă teme. M-am dus în vizită acasă la un băiat care este bun la școală. Căsuța în care locuiește familia cu patru copii are o încăpere de douăzeci și ceva de metri pătrați, o sobă de gătit și încălzit, un dulap, două paturi paralele, frigider, televizor. O masă cu lucruri pe ea. Doi frați de grădiniță doarme cu elevul meu în pat, în celălalt pat stau un copil de doi ani și un bebeluș. Elevul stătea în genunchi pe pat și scria pe colțul frigiderului. Recunosc, nu m-am gândit că băiatul acela nu are un loc să scrie, să facă temele. I-am dat un manual nou și după o săptămână a venit cu el rupt la școală. Nu poți avea și tu grijă? Păi, domnu’, nu am unde să-l țin și au umblat frații cu el. Frații îi umblau în ghiozdan, rupeau foi, mâzgăleau. De aceea anul trecut am găsit o finanțate pentru un dulap în care copiii să își lase lucrurile, cărți, caiete, penare, să nu le mai ducă acasă. Descoperi lucruri despre care nu te gândești că pot fi obstacole în calea învățăturii. Te poți limita la a certa copilul că nu a avut bunăvoință să aibă grijă de carte. Alt copil, dintr-o familie mai înstărită, a adus cartea împrumutată mâncată de șoareci, pentru că a pus-o acasă în dulap. Acestea sunt, în mare, condițiile.

Nici Natalia

Atunci când începe perioada muncilor sezoniere, Natalia deja se așteaptă și vede cum mai mulți copii de gimnaziu pleacă la muncă în județele învecinate sau în străinătate. Aceștia vor rămâne repetenți, și, ce este mai grav, probabil, demoralizați fiind, nu vor absolvi niciodată opt clase, iar acesta va fi un precedent de urmat pentru frații și vecinii mai mici. E un subiect delicat și nu poți interveni în forță. Oricât de dramatic este, asta e normalitatea aici. Părinții își iubesc copii, dar atât pot, atât reușesc să facă, astea sunt soluțiile pe care le au. Mulți părinți au probleme de sănătate, speranța de viață în aceste comunități este cu zece ani mai mică decât media pe țară. În general, spală cu apă rece și cu mâna, preșuri, haine. Bărbații merg la pădure, pe orice fel de vreme, lucrează în frig, vin noaptea, nu mănâncă regulat, se rănesc des. Nu au mâncare nici suficientă, nici sănătoasă. Înainte să se termine școala peste o lună sau două, au nevoie să pună ceva pe masă ACUM, să plătească curentul ACUM. Dacă toți în jurul tău sunt săraci, de unde te împrumuți? Predictibilitatea nu există, atunci când nevoile primare nu sunt acoperite.

EduBuzz – din cenușa-i proprie

Atunci când au văzut că RAT din Brașov scoate la vânzare  autobuze vechi, Adrian și Natalia au cumpărat două dintre ele. Abia apoi a început treaba. Tinerii au reușit să mobilizeze o comunitate în jurul visului lor, de a transforma un autobuz într-un hub educațional pentru copiii din Augustin. Și l-au numit EduBuzz. Asociația Melaniei Medeleanu, Zi de Bine, a întins o mână și a oferit ajutor iar Simona Halep și-a donat ziua de naștere pentru EduBuzz. Prieteni, necunoscuți, firme, au donat, au sponsorizat, au ajutat. Astfel, hârbul de 35 de ani s-a reîncarnat într-un spațiu primitor, cald și ofertant. Rugina a fost înlocuită cu desene, fierul vechi a devenit hub educațional, unde copiii din Augustin au activități extrașcolare, învață educație financiară și antreprenorială, cum să acorde primul ajutor, despre nutriție și gătit sănătos. Aici sunt plănuite seri de filme, campionate de board games, cursuri de canto, fotografie, actorie și dans.

EduBuzz e dotat cu o bibliotecă, are paisprezece mese de lucru pliabile, televizoare pentru întâlnirile online, table albe pentru interior și exterior, două cuptoare, plite electrice la care au gătit deja pizza, frigider, chiuvetă. Autobuzul are apă caldă. De când l-au amenajat și l-au parcat în curtea din Augustin, i-au trecut pragul aproximativ două sute de copii. Au venit mânați de curiozitate, dar jumătate din ei au ajuns să vină regulat la autobuz, o parte din ei chiar zilnic. Vin copii care frecventează școala, copii care au abandonat-o sau, care nu au fost nicio zi la școală. Vin să se joace, să își facă temele. Vin să învețe să scrie. Vrem să îi ajutăm pe copii să viseze puțin mai mult decât visează. Noi ne bucurăm să le oferim lucruri puțin diferite față de normalul cu care sunt obișnuiți. De exemplu în ultimele săptămâni s-a deschis în sat o masă de biliard, e o atracție pentru copii care, cheltuie bani ca să joace biliard. Copiii duc lipsă de activități și de oportunități, spune Adrian. Sunt convinsă că această experiență le va spori interesul copiilor pentru învățare, pentru a-și face noi prieteni. Ne dorim ca acest autobuz să le seteze noi valori care să îi îndrume pe tot parcursul vieții lor, completează Natalia.

Planuri de viitor

Terenul, cu o șură veche, l-au primit în concesiune de la o persoană originară din sat, care a avut încredere în ideile și în viziunea tinerilor. Sigur pe el ca un moșier, Adrian îmi explică cu multă răbdare: vrem să amenajăm șura în trei părți: parte de igienă cu toalete, dușuri, mașini de spălat și uscătoare. Apoi, e nevoie de un depozit cu desfacere pentru haine, încălțăminte și obiecte pe care le primim. De obicei primim hainele în contratimp, cele de iarnă, primăvara și cele de vară toamna, astfel încât avem nevoie să le depozităm în condiții bune, ferite de umezeală. Ne dorim și un spațiu socio-cultural, cu o scenă, mese, scaune. Cum foarte puțini copii au fost în Brașov la un spectacol sau la o piesă de teatru, Adrian încearcă să aducă în Augustin activități culturale pentru copii. A scris un proiect în acest sens și speră să obțină finanțare. În fața șurii, Natalia și Adrian plănuiesc o zonă de învățare în exterior: grădină cu plante aromatice și flori și atelierul Stiințescu. A doua rablă de autobuz a ajuns deja în Augustin și urmează să se transforme într-o sală de mese pentru copii. Deci, aveți planuri pentru următorii ani, întreb după ce fac în cap un calcul sumar. Nuuu, trebuie să le facem vara asta, vrem să le facem repede, pentru că e o nevoie, zâmbește Adrian. Nu știu dacă e glumă, dacă să râd sau să vin un weekend cu familia, să punem umărul, cât de puțin, că toamna e pe noi. Adrian îți dorește să aibă inițiative și în comunitate, pe lângă cele educaționale, să aducă aport, dincolo de învățământ sau de experiența personală și încearcă să crească tineri care să preia în timp activitățile din Augustin și care să se implice în managementul decizional. E nevoie de oameni care să vină și să petreacă timp aici. Trebuie să cunoști oamenii, să ieși cu ei la o terasă, să mergi la ei acasă.

Am patru copii și trăiesc la oraș, în România 1

Doresc să schimb așternuturile. Nu sunt murdare, desigur, dar o împrospătare nu strică. Dimineața, le introduc în mașina de spălat, setez programul, temperatura apei, turația și apăs pe buton. După două ore le pun în uscător, iar între timp, pot spăla o a doua mașină de rufe, pe cele colorate, fără a uita să introduc detergentul special pentru rufe colorate. Doar nu vreau să am vreo surpriză și, Doamne-ferește, să pălească intensitatea culorilor. Ar fi o tragedie. Seara pot folosi așternutul curat și bine mirositor pe care tocmai l-am spălat. Asta dacă nu aleg alt așternut, la fel de curat și de bine mirositor, din comodă. Nu e o decizie tocmai ușoară, știu. Între timp, copiii sunt la școală sau la grădiniță. După ce și-au făcut temele iar eu le-am verificat, cei mari merg la antrenament. Singuri, cu bicicleta, pe pista de biciclete și cu cască de protecție pe cap, desigur. Cu cea mică ies în parc, la leagăne. E aproape, fac zece minute, pe jos. Seara pregătesc rapid o cină ușoară, cu salată, iaurt, ceva cald la cuptor. După ce fac un duș fierbinte, copiii umplu coșul de rufe cu mare ușurință. Știu că pantalonii au fost luați din dulap azi dimineață. Ar mai fi putut fi purtați măcar o zi. Iar geaca asta a mai fost spălată și săptămâna trecută. Dar nu e nicio problemă. Mașina va spăla și mâine. E firesc, doar nu e o activitate de familie care să dureze zile!

Am patru copii și locuiesc la țară, în România 2

Trebuie schimbate așternuturile de pat pentru că sunt murdare și scutecul plin al celei mici, a cedat. Este o treabă la care participă întreaga familie. Soțul se duce în grajd, înșeuează calul și merge la vecinul cu care ne avem bine și care îmi împrumută mașina lui de spălat semi-automată de două ori pe lună. O cară împreună din casă, în căruță. Ajuns acasă, cheamă un copil să ajute la descărcat și la montat în curte. Chemăm și ceilalți copii – noroc că nu au apucat să plece la școală, luăm cu toții găleți și mergem la cișmea. Nu e departe, în cinci minute ajungem, mai greu e la întors. Iese cu ceartă dacă ai prea multe găleți. Au și alții haine de spălat. Ajungem acasă cu gălețile pline. Copiii mai mici aduc lemne, facem foc în sobă, punem apa la fiert. Nu pe toată, doar o găleată-două, cât să dezmorțească restul apei din covată. Apoi introducem apa călâie în mașina de spălat. Învârte, spală, dar nu clătește, nu stoarce. Scot rufele grele, pline de apă și le clătesc în covată. Cu apă rece, călduță nu mai e. S-a terminat și cea rece. Măi, copii, ia mai dați o fugă și mai aduceți patru găleți de apă. Am mâinile roșii, mă doare spatele. Nu-i de mirare, deja se întunecă afară. Întindem rufele pe sfoară, între doi pomi, restul pe gard. Mă rog să nu plouă o zi-două, altfel vor sta acolo o săptămână până să se usuce. În casă nu am loc să le usuc, oricum e igrasie. Dacă plouă, vor merge copiii să adune melci. Dacă nu plouă, merg la soc. În curând înflorește și teiul. Mâine băiatul cel mare va trebui să meargă la vecin să îi taie lemne în contul mașinii de spălat. A, trebuie să o ducem înapoi, hop, iar în căruță. Să pun tocana de ieri la încălzit, că suntem rupți de foame cu toții. Cum o fi să ai apă caldă în casă? Și o mașină de spălat numai a ta? Boierie curată. Adorm cu visul ăsta frumos în minte.

Numai cine nu vrea, nu merge la școală în România. Serios?

Nici nu clipesc: frecvența școlară este un act simplu, la îndemâna oricui. Măcar până în clasa a opta. Și pe vremea bunicilor noștri au mers copiii la școală, nu? Unii au absolvit studii superioare. Acum de ce nu se mai poate?

Augustin nu e un sat uitat de lume, într-un fund de țară. Și dacă ar fi, situația nu s-ar schimba cu nimic. Augustin este în inima României, lângă Brașov. Augustin e România. Eu, intelectualul din unul din cele zece orașe ale României care contează economic, eu, nu sunt reprezentativ. Nu am voie să dau cu piatra, să emit opinii de valoare, de la distanță. Regulile din lumea mea, nu se aplică în lumea ta. Firescul meu nu e normalul tău.

Așadar, de ce?

Răspunsul presupune asumare: atunci când normalul meu și normalul tău sunt la distanță de 100 de ani, atunci când copilul meu merge la școală și al tău la cules de tei sau de ciuperci, atunci când eu trag apa la toaletă, și tu închizi bine ușa de la budă, să nu cadă vreun copil acolo, când eu deschid robinetul la baie și curge apă caldă, și consider acest lucru firesc, pe când tu cari apă rece de la cișmea de ți se lungesc mâinile până la genunchi, când copilul meu învață la el la birou, iar al tău curăță cu cotul un colț de masă comună ca să își scrie temele, ei bine, atunci eu nu mă mai pot uita în ochii tăi și să îți spun senin: numai cine nu vrea, nu merge la școală în România.

Mesajul Nataliei și al lui Adrian este foarte direct: cine se miră de ce se întâmplă aici, înseamnă că nu știe unde trăiește. Augustin nu este o comunitate sau o situație izolată, este România cu tot ce are ea bun și rău. La fel e și în alte sute de sate din țară. Orașele sunt niște bule, niște insule, România e aici. Aici e foarte multă NORMALITATE. Mai greu este să îmi explic ce se întâmplă în politică sau în Parlament, decât în Augustin.

Am învățat că lucrurile mărețe încap în cuvinte simple. Cum ar fi: doi tineri dascăli au amenajat dintr-un autobuz vechi un spațiu educațional pentru copiii din satul Augustin. Restul e implicare. Sau tăcere.