Povesti ascunse printre noi

Prinț și Arhitect

Împreună cu Prințul, am discutat și am decis să…

Foto Marcello Tucuna

Mintea mea se blochează la aceste cuvinte, nu mai pot urmări ce au decis. Vorbim despre Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, viitorul monarh al Marii Britanii! Arhitectul Eugen Vaida e tânăr, sigur pe el, relaxat. Prețios! îl cataloghez repede. Apoi mă concentrez asupra ceea ce spune. Vorbește concentrat, folosește noțiuni abstracte ca patrimoniu, comunitate, ghiduri regionale, coordonarea voluntarilor și îl pierd din nou, în încercarea de a pătrunde cu mintea aceste concepte foarte largi.

Și totuși, mie, personal, Prințul Charles nu mi-a trimis încă niciun mesaj de apreciere. Lui Eugen, da. Cinci minute în care vorbește consistent despre importanța muncii pe care o face Eugen, despre impactul internațional, despre importanța protejării patrimoniului și a păstrării tradițiilor.

Foto Eugen Vaida

Voi ce pasiuni aveați la 16-17 ani, ce făceați în lungile vacanțe de vară? Eu citeam, mergeam cu prietenii pe munte sau la Cinciș, dar nu puține seri am pierdut la Budi-bar din parcul Sub Arini, transformat dintr-o toaletă publică în terasă, unde trăgeam de o cola sau de 50 de mililitri de Garrone toată seara, cu speranța deșartă că sutele de ciori din castanii de deasupra ne vor rata, măcar de data asta.

Ce făcea Eugen? În primul rând, nu își pierdea timpul cu noi. Citea filozofie. Era în lumea lui, cum mai mustăceau unii și alții. Și hălăduia pe coclauri. Înalt și subțire, cu părul inele-inele și ochi negri, cu luminițe, lua dealurile Văii Hârtibaciului la picior, străbătea satele și bătea la porți: Aveți obiecte vechi? Le pot vedea? Oare sunt de vânzare? Uneori ne povestea că visează să își facă un muzeu cu obiecte vechi, țărănești, de la sași și de la români. Țărănești, zâmbeam noi înțelept, iar paharul din mână ne dădea superioritate. Da, țărănești, zâmbea Eugen, și nu ne mai povestea a doua oară.

Apoș Foto Eugen Vaida

Ultima amintire legată de el este când a venit la noi să ne colinde cu o salbă de clopoței și ne-a cântat mult, trist, bogat. Clinchetul clopoțeilor se împletea cu glasul lui de tenor și cu versurile vechi. Nu a vrut să intre în casă. Am păstrat un clopoțel și acesta a fost primul din colecția mea de două sute de clopoței, fiecare cu povestea lui. Apoi, studenți în orașe diferite, ne-am pierdut din vedere. Acum trei ani am mers să petrecem cu familia și copiii câteva zile la Apoș, pe Valea Hârtibaciului. Acolo ne-a întâmpinat povestea Un-ochi-râde-unul-plânge. Domeniul de echitație are o casă parohială săsească în ruină, care a fost conservată și așteaptă să fie renovată, și o clădire de piatră de o mare frumusețe, spre care ne-am îndreptat încrezători cu copii, cărucioare și calabalâc. Când am intrat în ea, în locul recepției așteptate, am găsit un grajd plin cu cai. A trebuit să ne mulțumim cu căsuțele pe care le-am trecut cu vederea, furați de peisaj. Arhitectul Vaida, ni s-a explicat. La fel și țiglăria, colecția privată, atelierele de vară cu studenții, ca de altfel cam tot ce mișcă pe Hârtibaci. Așa l-am redescoperit pe Eugen.

Alțâna pe Valea Hârtibaciului

Foto Eugen Vaida

În Satul Celor Zece multe case au fost abandonate sau au fost ocupate de familii cu probleme sociale după exodul sașilor de la începutul anilor ’90. Atestat documentar în 1291, satul își datorează numele, după legendă, disputei primelor zece familii de coloniști sași, aflați în căutarea unui nume pentru așezarea lor. Au hotărât să numească satul după cel mai vrednic dintre ei, dar au constatat că erau la fel de gospodari și i-au dat numele Alle Zehn, Alțâna.

Trei Vaida, și toți trei:

Eugen, Veronica, Ștefan – tineri, nebuni, cu un entuziasm realist de invidiat, ei visează, apoi împlinesc. Firesc și așezat. Cu efort, cu muncă, cu convingerea că ce fac ei e palpabil și folositor. Sunt din categoria celor pentru care visurile nu sunt făcute să rămână visuri. Degeaba vreau să îi despart, să îi individualizez, ei s-au format împreună, prețuiesc aceleași lucruri, împărtășesc aceleași valori, trăiesc în același sat, au proiecte comune.

Vera, Eugen, Stefan la vernisajul expoziției ilustratorului și exploratorului britanic George Butler – „Capturing Carpathia’ la Institutul Cultural Român de la Londra.  Foto Eugen Vaida

Eugen este liantul, scânteia. Arhitect de succes în București, într-o bună zi și-a închis biroul de arhitectură și a plecat acasă, la Alțâna, să salveze case vechi, după unsprezece ani de trăit în capitală. Fără un plan concret, fără economii care să îi permită să trăiască prea mult pe seama lor, spre groaza și stupefacția părinților. La început făcea voluntariat și organiza ateliere pentru copiii din sate. Apoi l-a cunoscut pe scriitorul și jurnalistul britanic William Blacker, care deja salvase sute de case în zona săsească. William Blacker trăiește de treizeci de ani în Maramureș și în Transilvania, are un fiu de etnie romă și este un Om-Poveste pe care vă provoc să îl descoperiți singuri. Căutați cartea „Along the enchanted way.”

Foto Eugen Vaida

Veronica, soția lui Eugen, l-a urmat la scurt timp în Alțâna. Veronica este o basarabeancă mândră de originea ei. Longilină, delicată, surâzătoare, îți vine să o iei și să o pui acolo unde se încadrează cel mai bine, într-un câmp cu flori sau pe o căruță cu fân și cu siguranță nu e greșit, dar nu e nicidecum totul. Veronica e la fel de naturală călare pe cal, galopând prin stepa mongolă. Atunci când a apucat-o dorul de ducă, și-a luat rucsacul în spate, bilet la tren și a pornit-o de una singură prin Crimeea. La fel a făcut și când a fost solicitată de Universitatea Națională din Mongolia să predea studenților din Ulaanbaatar un curs de arhitectură.

Foto Veronica Vaida

Veronica lucrează cot la cot cu Eugen, e arhitect, formator, coordonator de voluntari. Ca supraviețuitoare a unei avalanșe ce a târât-o 350 m în prăpastie în munții Iezer-Păpușa, incident despre care nu vorbește cu ușurință, Verinica are acea înțelepciune a oamenilor care au văzut moartea aproape și care folosesc pe deplin șansa ce le-a fost dată. A, și despre salturile cu parașuta, nici nu mai vorbim.

Foto Veronica Vaida

Ștefan, fratele mai tânăr al lui Eugen, este un om cu sclipici. Când zâmbește, și o face mereu, totul sclipește în jurul lui: ochii, dinții, părul și privirea interlocutorului. Dacă îl strigați, sunt șanse mari să vă răspundă de sus. La propriu, de pe o schelă sau de pe acoperișul unei case. Ștefan este istoric și restaurator, lucrează cu dalta și cu pensula, dar și cu tinerii. A contribuit la înființarea Green Impact, un club al copiilor din sat unde dezbat teme de mediu, politice, civice, iar copiii învață să se implice în activități care privesc comunitatea. Din 2016, Ștefan a organizat anual, în parteneriat cu Facultatea de Istorie – Patrimoniu a Universității Lucian Blaga din Sibiu, un workshop de restaurare pictură pe lemn.

Foto Stefan Vaida

Un proiect de suflet este curentul cultural Albastru, iar Ștefan este unul din promotorii lui. Comunitatea își propune redescoperirea albastrului din viețile noastre, redesenează Harta Caselor Albastre, cu arhitectură tradițională din România, spune povești despre oameni cu suflet albastru.

Foto Milata

Muzeul din Alțâna – colecția privată Vaida

Mai țineți minte cântecul Alimentara, cu: avem di tăti? Apoi, în alimentara fraților Vaida găsim şurţe „în trii foi”, crătinţe, vălitoare, chindeie, cojoace săseşti din 1890, mânecare, pieptare, pălării şi şerpare de cortorari, armăroaie româneşti şi săseşti, ceramică, icoane pe sticlă, lăzi de zestre (1837, 1851), un steag de nuntă, două suporturi de prosoape săseşti, taleri de argint (1780), cahle, pietre de moară dacice, găsite în comună, şi o piesă extrem de rară: o piatră de sacrificiu, cu formă umană, pusă la temelia unei case săseşti în secolul al XVIII-lea.

Foto Anca Popa

Totul a început cu o ladă veche, deșelată, cariată, care a s-a mutat singură, peste noapte, din șură în dormitorul părinților, adică în odaia cea bună a casei. A urmat un cuier albastru, lung de doi metri și jumătate, iar bunica Eufimia s-a dovedit a fi un tezaur de țesături. Apoi, Eugen și-a extins căutările în satele vecine Săsăuș și Chirpăr. Din prima expediție făcută cu bicicleta în Săsăuș, Eugen s-a întors cu un vas de ceramică și cu un ștergar roșu brodat, găsite într-o casă părăsită. A transmis microbul și lui Ștefan care, animat de combinația între hălăduială și vânătoare de lucruri vechi, l-a însoțit apoi mereu la sfârșit de săptămână, când se întorceau acasă de la internat din Sibiu. Aveau 16, respectiv 14 ani și dorința secretă de a descoperi o comoară într-o bună zi. Sătenii se amuzau de băietanii care se munceau în arșița amiezii, fără să îi pună nimeni. Un frate ducea coarnele unei biciclete cu mâna dreaptă și ghidonul celeilalte, cu stânga. Al doilea frate căra mai mult pe brațe decât pe portbagajul mic al bicicletei, lada de zestre de la 1886, în timp ce pe contrasens trecea un grup de cicliști cu biciclete performante, cu suspensii și frâne pe disc. Apoi s-au domnit puțin și au tocmit o căruță din Marpod până la Ucea să care o ladă veche de la bunica unui prieten. Doar că au omis să o anunțe pe această doamnă că urmează să îi cumpere lada de zestre, iar bunica prietenului a fost surprinsă de vizita inopinată, dar în cele din urmă s-au înțeles omenește și căruța nu s-a întors goală în Alțâna.

Foto Anca Popa

La sfârșitul anilor ’90, singurii interesați de vechiturile din satele săsești, erau romii cortorari, care le cumpărau pe nimic și le transportau cu tirurile în străinătate. Frații Vaida, cu mijloacele lor modeste nu reprezentau o concurență, așa că au fost acceptați și au putut învăța de la cortorari. În plus, spre deosebire de ei, băieții aveau acces în curțile, podurile, șoproanele și șurile sătenilor, după întrebarea: Da’ de-ai cui sunteți, bată-vă norocul? Ai lui Vaida, profesorul de educație fizică, cel care a făcut sport cu generații de copii pe Valea Hârtibaciului! Îl știau oamenii, era cel care iarna făcea urme cu schiurile, pe dealuri. Romii căutau „coastăne” (din germană, Kasten), dulapuri și mobilier Biedermeier. Frații Vaida îi auzeau întrebând de masă „cu stea“ sau de masă cu „picioare de domnișoară“. Din banii câștigați din vânzarea antichităților, romii cumpărau mașini și tocmeau șofer român să le conducă.

Foto Anca Popa

Dacă la început frații Vaida cumpărau o catrință sau o ladă pictată pe zece euro, Eugen și Stefan au investit ulterior sume importante în obiectele din colecție. Astfel, pentru cea mai frumoasă catrință de pe Valea Hârtibaciului, după cum spune cu multă siguranță de sine deoarece le cunoaște bine pe toate, Eugen a plătit o sumă consistentă, după ce a curtat-o și negociat-o douăzeci de ani. Mai are un costum complet pe care l-a cumpărat cu greu și pe care orice muzeu din afara țării l-ar râvni. Și are în vizor o colecție de costume pentru care a oferit o sumă generoasă, dar care încă nu este de vânzare, dar Eugen are timp să aștepte. Nebunie? Dacă gândim mic, la firul ierbii, că de banii dați pe vechituri poți cumpăra o mașină sau renova o casă, negreșit. Dacă facem un exercițiu de gândire în perspectivă, poate calculele nu ne mai dau cu atâtea virgule. În timp, au adunat cam 2000 de piese, iar Eugen și Ștefan pot povesti despre fiecare obiect în parte de unde provine, de când este, de unde l-au cules, doar timp și interes să aveți.

Cel mai rar tip de țigle din Transilvania Foto Anca Popa

Ana lu’ Vaida

Ștefan povestește cu o sclipire de zâmbet în priviri paradoxul familiei Vaida:“taică-meu ne încuraja în acțiunile noastre, dar nu ne prea dădea bani, iar maică-mea ne certa, dar ne dădea bani“! Cei 200 de lei primiți de Eugen și Ștefan în dar de la bunica nu au rezistat în buzunarele băieților nici măcar cât ai merge cu bicicleta de la Nocrich la Alțâna, ci au ajuns în buzunarele romilor cortorari – după negocieri seculare ce au durat mai multe ore – care au găsit în fundația unei case săsești dărâmate o figurină de piatră cu trăsături precreștine feminine și datată 1746. Scopul figurinei rămâne un mister, dar duce cu gândul la legenda Meșterului Manole și la jertfa ce trebuie adusă pentru ca o casă să dăinuiască. Specialiștii spun că interesant este faptul că sașii au practicat până târziu superstiții precreștine dătătoare de protecție și siguranță, în condițiile în care reforma lutherană de la 1545 a eliminat aproape în totalitate aceste practici superstițioase. Doamna Vaida a fost însă puțin impresionată de aceste considerente și i-a certat pe băieți pentru achiziția lor. Ca să o liniștească, ei au luat legătura cu Muzeul Gundelsheim din Germania care le-a certificat valoarea obiectului. Acest aspect a avut darul de a o mai liniști pe doamna Vaida. În Marpod, Ștefan a zărit odată peste un gard o piatră ciudată din care beau găinile apă. S-a dovedit a fi cristelnița de piatră din biserica romanică de secol 13, scoasă tot din temelia unei case dărâmate, pe care se mai poate desluși, ca brâu sculptat, scena Botezului Domnului.

Foto Anca Popa


Curg proiectele în beneficiul Văii Hârtibaciului. Iată doar câteva.

Prinț de sânge cu mânecile suflecate și mâinile murdare? Da, Prințul Charles meșterește și semnează o țiglă la inaugurarea în 2015 a Țiglăriei tradiționale din satul Apoș, comuna Bârghiș, coordonată de Vera și Eugen, care a fost construită în vederea conservării peisajului învelitorilor istorice din Transilvania (Dachlandschaft) și a formării meșterilor în comunitate. Acesta a fost un pas important pentru păstrarea meșteșugului țiglăritului, ale cărui secrete de meserie nu pot fi transmise decât de la meșter la ucenici și prin experiența multor ani. Alteța Sa Regală Prințul de Wales vine din 1998 în vizite private în România, în special în Maramureș și în Transilvania, și este un mare susținător al păstrării patrimoniului și arhitecturii tradiționale. Astăzi la Apoș funcționează un centru expozițional pentru țigle istorice într-un concept hands-on la care pot participa cei dornici, adulți sau copii.

Foto Marcello Tucuna

Arhitecții Vaida au coordonat proiectul Harta Meșterilor în Construcţii, o cartografiere a meseriilor tradiționale din România, realizat de Ordinul Arhitecților din România (OAR), ce cuprinde trei categorii: meşteri, produsele acestora, şcolile de vară care susţin meşteşugurile. Veni, Vidi, Viscri este o lecție practică de protejare a patrimoniului cultural imobil al Văii Hârtibaciului. Veronica și Eugen au organizat numeroase seminarii, conferințe, cursuri, ateliere de restaurare și au contribuit la elaborarea a 55 de ghiduri – Îndrumare de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural, realizate prin Grupul RURAL al OAR.

Foto Stefan Vaida

Asociația Monumentum

Știați că în România există peste 600 de clădiri monument-istoric clasate, în stare de colaps sau precolaps, pentru care nu există finanțări sigure și coerente de la stat? Deoarece este convins că „patrimoniul României se degradează și dispare odată cu trecerea timpului”, Eugen a înființat în 2012 Asociația Monumentum, o asociație preocupată de situația arhitecturii vernaculare rurale, de implicarea societății civile în salvarea, promovarea și valorificarea patrimoniului cultural și de situația patrimoniului eclezial. Prin această asociație a inițiat și dezvoltat o serie de programe de conservare și educație, în strânsă legătură cu comunitățile locale. Veronica și Eugen sunt preocupați și de formarea arhitecților și a studenților-arhitecți în domeniul meșteșugurilor tradiționale.

Foto Eugen Vaida

Asociația Monumentum a fost selecționata ca partener al Ministerului Fondurilor Europene pentru a face parte din structurile consultative în vederea negocierii acordului de parteneriat 2021-2027 cu Comisia Europeană pe axa POR. În cadrul întrevederii cu domnul Marcel Boloș, Ministrul Fondurilor Europene în acea perioadă, Eugen a propus o linie de finanțare separată de 50 mil. euro pentru punerea în siguranță a monumentelor istorice, ceea ce ar constitui premisele unei salvgardări pe scară largă a patrimoniului românesc. Viața lui Eugen se împarte între intervenții de urgență la monumente istorice, programe cu organizațiile transilvane sprijinite de Prințul Charles, colaborare cu meșteri locali, școli de vară cu studenți la Arhitectură.

Foto Eugen Vaida

Ambulanța pentru Monumente: Proiectul cu cel mai mare impact la nivel național și valoare europeană

De ce ambulanță? Pentru că monumentele istorice care se degradează și se dărâmă sunt o urgență și trebuie salvate de la o moarte sigură. Pornită inițial în Transilvania de Sud, cu susținerea Prințului Charles, „Ambulanța pentru Monumente” acoperă aproximativ jumătate din teritoriul țării și a deschis filiale în Banat, Muntenia, Moldova de Nord, Arad, Sălaj și Oltenia de vest, iar planul este de extindere la nivel național. Clădirile de patrimoniu nu înseamnă doar cultură, ci și bunuri care ajută comunitățile locale în mod direct și care pot fi exploatate economic. Atunci când clădirile de patrimoniu își păstrează autenticitatea istorică, atrag un turism sustenabil, iar la nivel social contribuie, atunci când sunt bine puse în valoare, la sentimentul de mândrie și identitate locală.

Foto Eugen Vaida

Ambulanța pentru Monumente funcționează pe patru piloni de implicare: autoritățile locale prin punerea la dispoziție a materialelor de construcție, specialiștii – arhitecți, ingineri, istorici, care poartă răspunderea executării lucrărilor corect din punct de vedere tehnic și se ocupă de avize și autorizații, voluntarii, care efectuează munca efectivă de renovare sau conservare și comunitatea locală care hrănește și oferă cazare specialiștilor și voluntarilor.

Foto Eugen Vaida

“Dacă reușim să influențăm mentalitatea oriunde pe acest traseu al relației dintre patrimoniu construit – mândrie locală – și dorință de asigurare a unei continuități culturale, vom avea toți de câștigat. Noi, indirect, iar comunitățile în mod direct prin faptul că vor avea bunuri culturale exploatabile turistic, iar printr-o mult sperată reactivare a meseriilor tradiționale, localnicii vor putea prospera prin practicarea acestor meserii, fără să mai fie nevoiți să își părăsească satele în căutarea unui loc de muncă.” Eugen

În pandemie Ambulanța pentru Monumente a susținut Spitalul Județean Sibiu Foto Eugen Vaida

Ambulanța în grad de Cavaler??? Da!!! Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, în data de 15 ianuarie 2021, Președintele României a conferit Asociației Monumentum Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler” în semn de aprecierea pentru contribuția la dezvoltarea și educarea prin cultură a proiectului Ambulanța pentru Monumente.

Foto Eugen Vaida

Premiul Europa Nostra

Proiectul Ambulanța pentru Monumente a câștigat pe 10 noiembrie 2020 cel mai important premiu european din domeniul patrimoniului. Proiectul a fost premiat la categoria Educație, formare și conștientizare de către Comisia Europeană și Europa Nostra. Înființată în noiembrie 1963 la Paris, Europa Nostra a devenit una dintre cele mai apreciate organizații internaționale din domeniul păstrării tradițiilor și al moștenirilor culturale, cu membri din 40 de țări.

Foto Eugen Vaida

Au curs felicitări? Începând de la președintele Iohannis, până la mii de mesaje pe Facebook, da! Au curs interviuri și încurajări? Desigur! Cea mai valoroasă contribuție și recunoaștere este însă, în opinia mea, cea venită de la Prințul Charles. Nu pentru cine este sau pentru ce reprezintă Alteța Sa Regală. Ci pentru că în mesajul său video, un străin a demonstrat atât de multă empatie și înțelegere în profunzime a problemelor, a contextului istoric, social, a barierelor, a mentalităților. Știți la ce foloseau copacii bătrâni plantați în imediata apropiere a bisericilor? Eu am aflat de la Prințul Charles aici

Așadar, arhitectul…

Eugen este o persoană care își cunoaște valoarea. Nu are timp de pierdut, cum nu avea nici la 16 ani. Ceea ce face are importanță și impact la nivel național. Sunt multe lucruri de făcut, monumente care pierd lupta cu timpul, comunități care trebuie conștientizate asupra valorii unor clădiri ruinate, voluntari de coordonat. Totuși, Eugen reușește să fie prezent și să se impună în ambele lumi: la firul ierbii, pe șantiere și la masa decidenților. Își spune părerea clar, argumentat, asumat. Cu cât mai sus interlocutorul, cu atât mai directă abordarea lui. Și totuși, dacă îi călcați pragul cu interes autentic, subliniez, autentic, și aveți norocul să îl găsiți acasă, își va face timp să vă arate noul muzeu pe care plănuiește să îl construiască și să vă povestească despre patrimoniu, monumente, icoane, catrințe, țesături de borangic, lăzi de zestre, obiceiuri, jocuri. Vă șoptesc un secret. Înainte să plecați cu mintea plină de explicații, date, cifre, rugați-l pe Eugen să vă cânte cu vocea lui puternică, duioasă, gravă. Orice, o doină, un colind, un cântec vechi. O bucățică de inimă se va sfărâma, iar în acel ciob, dacă sunteți foarte atenți, puteți vedea pentru o clipă o scânteie din sufletul tânărului ce colinda în anii ’90 Valea Hârtibaciului cu întrebarea: „Aveți în casă ceva vechi?”

Foto Stefan Vaida

12 comentarii

Lasă un răspuns la Giorgio Lupu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *